Toată istoria Bisericii s-a întemeiat pe fapte: la început pe chinurile şi suferinţele mucenicilor care au trăit în primele secole ale creştinismului, pe eforturile stâlpilor Bisericii – Sfinţii –, iar apoi, pe faptele ascetice individuale, pe triumful sufletului în lupta cu trupul, luptă dusă de către pustnici şi de către alţi martiri, deveniţi „îngeri în trup, oameni ai Cerurilor” şi „drepţi” care au trăit în lume, dar care nu au fost pângăriţi de lume.

Astfel a trăit şi Fericita Xenia.

Fericita Xenia a propovăduit timp de 45 de ani spiritul de jertfă prin fapte, nu prin vorbe, prin exemplul personal, nu în mod abstract, ideal.

Vestea despre viaţa Fericitei Xenia, care trăia într-o totală renunţare de sine, despre bunătatea ei, despre blândeţea ei, despre smerenia ei, despre minunatul ei dar al clarviziunii, s-a împrăştiat prin întregul Petersburg.

Negustorii, burghezii, funcţionarii, toți care locuiau în Storona Petersburgului, se străduiau să o convingă pe Fericita Xenia să intre în casa lor, pentru că se observase că dacă Fericita Xenia intra într-o casă sau într-o familie, din acel moment în acea casă sau familie se instala o viață fericită, plină de bucurii.

Mamele observaseră că dacă Fericita Xenia mângâie sau leagănă copilul bolnav, acesta se însănătoşeşte imediat. Iată pentru ce mamele, văzând-o pe Fericita Xenia, se grăbeau spre ea cu copiii lor, ştiind că orice copil binecuvântat sau mângâiat de către Xenia cu siguranţă va fi şi sănătos şi fericit.

Băcanii din Storona Petersburgului ştiau că dacă Fericita Xenia intră dimineaţa în băcănia lor şi cumpără ceva, în ziua aceea afacerile vor merge foarte bine.

Vizitiii, văzând-o pe stradă pe Fericita Xenia, se repezeau spre ea cu rugămintea de a urca în caleaşca lor şi de a merge cu ei măcar câţiva metri; aceia în a căror trăsură urca Fericita Xenia se întorceau totdeauna acasă cu un câştig copios; zvonul s-a răspândit prin oraş şi numărul vizitiilor care alergau după cea supranumită „Nebuna” ajunsese apoi la câteva sute.

Vânzătorii ambulanţi, zărind-o de departe pe Fericita Xenia, îşi deschideau taraba cu marfă şi aşteptau cu nerăbdare ca ea să ia ceva: lângă „fericitul” îndată se aduna mulţimea şi îi cumpăra toată marfa.

Adesea i se dădeau Fericitei Xenia „pentru rugăciuni” mari sume de bani; ar fi putut să strângă sume imense, dar niciodată nu lua mai mult de o copeică. „Daţi-mi ţarul pe cal” – spunea ea. „Ţarul pe cal” – era vechea copeică din aramă, cu imaginea călăreţului. Cerând totdeauna o copeică, Fericita Xenia nu lua niciodată mai mult de atât. Odată s-a întâmplat ca un băcan să-i dea Fericitei Xenia, fără ca ea să observe, câteva monede de aur. Ieşind din băcănie pe stradă şi descoperind că i se dăduse mai mult decât ceruse ea, adică mai mult de o copeică, se întoarse în băcănie şi ceru o copeică. „Nu-mi trebuie mai mult”, răspundea ea la rugămintea unora de a primi măcar câteva ruble.

Doar ce apărea Fericita Xenia în piaţă, că o şi înconjurau negustorii, rugând-o: „Primeşte Andrei Teodorovici, pentru pomenirea sufletului Xeniei!”. Milostenia unora ea o primea cu plecăciuni, iar ei plecau simţindu-se în culmea fericirii; altora, însă, le vorbea aspru: „Nu, frate, tu îi încarci pe cumpărători la cântar” sau „Nu, tu îi asupreşti pe cei sărmani...”. Iar dacă Fericita Xenia îţi refuza milostenia, atunci mai bine închideai băcănia încă din acel moment...

Negustorii ştiau că trebuie să fii cinstit şi să-i ajuţi pe cei săraci, pentru că era mult mai avantajos aşa. Piaţa din Storona Petersburgului se numea „Sătulul” şi denumirea ei s-a păstrat (fireşte, doar denumirea) până la începutul secolului al XX-lea. Mulţi îşi aminteau că Fericita Xenia ajuta, cu modesta ei sumă de bani, strânsă copeică cu copeică, câteva sute de familii sărace. Săracii, care alături de Xenia o duceau mai uşor, căutau să se mute chiar aici, în piaţa „Sătulul”.

De aceea, Fericita Xenia era întotdeauna extrem de exigentă şi ghicea fără să dea greş „pe cel bun şi pe cel rău” sau pe „săracul nefericit”.

Deşi Fericita Xenia ar fi putut uneori să-şi folosească bastonul, pe care şi-l procurase spre bătrâneţe, ea nu a făcut-o pentru că ea nu se mânia niciodată. O singură dată, după ce ajunsese să fie considerată de către oameni sluga lui Dumnezeu, locuitorii Storonci Petersburgului au văzut o scenă care i-a şocat cumplit – Fericita Xenia îi alerga pe nişte copii răi, arneninţându-i cu băţul. Începând chiar de atunci nimeni nu a mai necăjit-o pe Fericită.

Astfel s-au scurs anii.

Costumul lui Andrei Teodorovici se făcu praf, iar Fericita Xenia îl înlocui cu o bluză şi cu o fustă din pânză de in, pe care le-a purtat până la sfârşitul vieţii sale. Nu o dată i s-a dăruit îmbrăcăminte groasă, dar în ziua în care le primea Fericita le şi dăruia primului sărman întâlnit în cale.

Mulţi ştiau că dacă Fericita Xenia îi dăruia cuiva ceva, atunci aceluia îi mergea bine în toate.

S-a întâmplat ca un om care primise câteva copeici de la Fericita Xenia să devină curând un om bogat. Lui N. Jivatov i s-a povestit despre milionari, deveniţi săraci lipiţi şi despre săraci deveniți milionari. Cei sărăciți erau aceia care refuzaseră să-i dăruiască Fericitei Xenia „copeica”. Locuitorii bătrâni din piaţa „Sătulului” îşi aminteau cum Fericita Xenia, dându-i unui sărac „țarul călare pe cal” (copeica), îi spuse: „Vei galopa departe cu el...” şi într-adevăr: acel sărman se îmbogăţi.

Xenia prevestea multora şi necazuri, nu numai bucurii. Este cunoscut în acest sens exemplul negustorului Razjivin, care a invitat-o pe Fericita Xenia să-i viziteze magazinul (firma a existat până la începutul secolului al XX-lea). Fericita Xenia a venit, dar văzând o oglindă mare care atârna pe perete, dădu din cap zicând: „Frumoasă oglindă, dar nu ai în ce să te priveşti” – şi plecă. După o jumătate de oră, nu se ştie din ce cauză, oglinda căzu de pe perete şi se făcu ţăndări, iar peste trei zile muri şi negustorul Razjivin.

(Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, traducere de prof. Elena Călin, Editura Egumenița, Galați, pp. 51-55)