Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi a lui Petru Rareş (1527-1546) în Moldova – dar  şi cea a lui Matei Basarab (1632-1654) şi a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Muntenia – reprezintă epoca de glorie a organizării şi dezvoltării vieţii monahale pe toate planurile, secundată de reorganizarea adusă monahismului românesc de Sfinţii Nicodim de la Tismana, Paisie de la Neamţ, stareţul Gheorghe şi Calinic de la Cernica, care s-a transmis în toate mănăstirile din ţară, prin felul înţelegerii şi reînnoirii vieţii monahale. Acea practică idioritmică sau chinovială din epoca patristică – moştenită de la sfinţii Pahomie cel Mare, Antonie cel Mare, Vasile cel Mare, Ioan Casian, Ioan cel Sfinţit, Teodor cel Sfinţit – precum şi atmosfera isihastă de la Muntele Athos se regăsesc şi astăzi în toate mănăstirile şi schiturile din ţară, aşa încât – alături de documentele vechi, de filele bătrânelor cronici, de predaniile strămoşilor şi de obiceiurile pământului – aşezămintele monahale sunt mărturii de necontestat care ne ajută să cunoaştem cele mai neaşteptate aspecte din istoria poporului nostru. Şi să înţelegem moştenirea culturală, religioasă şi spirituală a acestui popor răstignit, dar înviat în decursul istoriei. Mai mult, mănăstirile noastre au fost dintodeauna adevărate pepiniere ale sfinţeniei, în care au crescut duhovniceşte şi s-au format oameni pe măsura şi vrerea lui Dumnezeu.

Mitropolitul Iacob Putneanul şi Sfinţii Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan – prăznuiţi liturgic în zile de 15 şi 16 mai la Mănăstirile Putna şi Sihăstria Putnei – sunt doar câţiva dintre cei peste 150 sfinţi canonizaţi de Sfânta noastră Biserică şi care au fost crescuţi în astfel de pepiniere mănăstireşti, unii dintre ei chiar la vârste foarte fragede.

Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul s-a născut într-o familie de buni creştini din Nordul Moldovei la 20 ianuarie 1719. Ulterior, părinţii lui Adrian şi Mariana, un frate, o soră şi cumnatul lui după soră s-au călugărit. La 12 ani, în 1731, a intrat ca frate la Mănăstirea Putna, primind schima mică doi ani mai târziu, în 1733, când era de 14 ani.

La 17 ani, în 1736, a fost hirotonit diacon şi preot de către Mitropolitul Antonie, părintele lui duhovnicesc; în 1744, la vârsta de 25 ani, a fost numit egumen al Mănăstirii Putna, iar un an mai târziu, în 1745, a fost ales Episcop de Rădăuţi; în 1750 – după doar cinci ani de slujire în demnitatea episcopală – a fost ales mitropolit, conducând destinele Mitropoliei Moldovei din 1750 până în 1760.

Ca egumen şi stareţ a crescut şi format duhovnici dintre monahii şi preoţii de mir; a iniţiat caligrafi, dascăli şi traducători din limbile greacă şi slavonă şi a aşezat rânduială în mănăstire aşa încât, în timpul său, intensitatea vieţii duhovniceşti de la Mănăstirea Putna era recunoscută nu numai în lumea monahală, ci şi în cea laică. Călugări şi tineri – nu numai din partea locului, ci şi din Maramureş, din Galiţia şi chiar din Grecia – veneau la Mănăstirea Putna, în primul rând pentru viaţa lui sfântă, despre care se ştia nu doar în hotarele Moldovei, şi în al doilea rând ca să înveţe carte. La Mănăstirea Putna funcţiona o şcoala greco-slavo-românească de foarte bună calitate (a se vedea Ştefan Bârsănescu, „Şcoala greco-slavo-românească de la Mănăstirea Putna”, publicat în „Revista de Pedagogie”, XV (1966), nr. 6, p. 24).

Ca episcop, încă din primul an în care a fost ales în scaunul episcopal de la Rădăuţi, în 1745, s-a îngrijit să vadă lumina tiparului Liturghierul, tradus din greceşte de către Evloghie Dascălul; este cel de-al doilea Liturghier românesc din Moldova, după cel al Sfântului Ierarh Dosoftei (1679, 1683). De altfel, încă de pe vremea când era egumen şi stareţ, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul a fost un susţinător fervent al traducerilor cărţilor de cult în limba română, continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. Doi ani mai târziu, în 1747, Grigore al II-lea Ghica, Domnul Moldovei, dimpreună cu membrii divanului şi ierarhii din Sinodul mitropolitan au hotărât înfiinţarea a trei şcoli primare în centrele episcopale din Roman, Huşi şi Rădăuţi; la Rădăuţi, şcoala în care se învăţa slavona, greaca şi româna, funcţiona chiar în sediul episcopal.

Ca întâistătător al Bisericii din Moldova, după retragerea Mitropolitului Nichifor din jilţul vlădicesc, – în cei zece ani de slujire în această demnitate, 1750-1760, sub diferite domnii fanariote care se schimbau de la o zi la alta – Mitropolitul Iacob Putneanul a desfăşurat o intensă activitate pastorală, misionară şi socială; a promovat cultura şi tiparul şi a vegheat – cu acelaşi interes – la traducerea de cărţi folositoare de suflet. În fapt, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul – prin Evloghie Dascălul pentru traducerile din limba greacă şi Vartolomeu Măzăreanu pentru cele din slavonă – a reluat traducerea cărţilor, care – de la Sfântul Mitropolit Dosoftei – stagnase; şi a tipărit mai întâi Liturghierul slavo-român, tradus din nou, în 1745, la Rădăuţi. Apoi a tipărit la Iaşi o Carte de rugăciuni (1751), Synopsis (1751) – adică adunarea celor şapte Sfinte Taine şi a celor şapte Laude ale Sfintei Biserici şi canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la Taina Duhovniciei, Târnosania (1752), Evhologhionul, adică Molitvelnicul (1754), Penticostarul (1754), Antologhionul (1755), Apostolul (1756), Psaltirea (1757), Liturghierul (1759), Antologhionul (1760).

Tot la Iaşi, Sfântul Iacob Putneanul s-a îngrijit să publice cărţi folositoare de suflet, dintre care: Adunarea de multe învăţături pentru preoţi (1753), Alfavita (1755) şi Bucvarul – primul Abecedar din Moldova, retipărit în 1759, Despre lemnul Sfintei Cruci (1759) ş.a., şi a rânduit să fie traduse Vieţile sfinţilor, modele de viaţă pentru orice om dornic de a accede la Împărăţia lui Dumnezeu. S-au tradus şase dintre cele douăsprezece volume ale Vieţilor sfinţilor, pe lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie şi mai, însă fără a fi publicate. Nu doar acestea, ci – din păcate – şi alte cărţi, pe care el a rânduit să fie traduse, au rămas în manuscris, după retragerea din scaunul de mitropolit. Cărţile tipărite în timpul lui au fost folositoare nu doar credincioşilor şi slujitorilor din Moldova, ci şi celor din toate zonele locuite de români.

De numele Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul se leagă începutul primei şcoli elementare, înfiinţată în satul Putna din judeţul Suceava, atestată documentar prin hrisovul Domnitorului Teodor Callimachi în 1759; această şcoală avea să funcţioneze fără întrerupere până astăzi şi unde – până la mijlocul secolului al XIX-lea – au predat părinţii călugări.

În paralel cu activitatea tipografică, în urma cutremurului din 1739, s-a preocupat de fortificarea bisericii Mănăstirii Putna, adăugându-i-se cinci contraforţi, s-a refăcut acoperişul şi turla bisericii, care a fost dărâmată în întregime şi căreia i s-au adăugat cele opt colonete ornamentale; s-au refăcut zidul de nord al bisericii – afectat de cutremur – şi zidul de incintă şi a fost consolidată clopotniţa. În plus, s-a construit Paraclisul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi corpul de chilii. De asemenea, s-a ferecat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu argint aurit de către monahul Rafail şi s-a dotat biserica cu icoanele praznicare şi ale sfinţilor de peste an, cu steaguri pentru procesiuni şi cu multe alte lucruri folositoare bisericii, de foarte bună calitate, aduse de la Kiev.

Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat şi vegheat duhovniceşte nu doar la bunul mers al Mănăstirii Putna – fiind considerat al doilea mare ctitor al acesteia – ci şi la bunul mers al altor mănăstiri, schituri şi biserici, dintre care amintim: Mănăstirea Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Sihăstria Doljeşti, Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, Catedrala din Suceava şi Catedrala mitropolitană de la Iaşi.

Demn de amintit este faptul că, în 1757, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul l-a determinat pe Domnitorul Constantin Racoviţă să construiască Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi – primul spital public cu statut de mănăstire – după modelul celor de la Roman şi Focşani, ctitorite de Episcopul Ioanichie al Romanului, cărora – în 1756 – Domnitorul, prin 12 hrisoave, le-a acordat însemnate privilegii, venituri, moşii şi scutiri de taxe, pentru a asigura funcţionarea lor.

Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul a fost un ierarh de atitudine, care a schimbat legi – în 1755 Domnitorul Matei Ghica, la propunerea mitropolitului, a schimbat procedura de tranzacţie, aceasta devenind lege; şi a întărit Regulamentul de funcţionare al breslelor groparilor din Botoşani şi Suceava, prin care îi obliga să-i îngroape şi pe străini – a stopat războaie; aici mă refer la anul 1758, când mitropolitul împreună cu episcopii sufragani, secundaţi de egumenii şi boierii din Moldova au trimis o plângere la hanii tătari din Bugeac şi Nogai în care au cerut să înceteze distrugerea ţării şi uciderea populaţiei. Şi nu a cedat presiunilor domnitorilor Constantin Racoviţă, Scarlat Ghica şi Ioan Teodor Callimachi – care îi cereau ridicarea blestemului pus pe capul celor care ar fi reintrodus văcăritul, pogonăritul şi vădrăritul, după ce în 1749 mitropolitul îl convinsese pe Constantin Racoviţă, Domnul Moldovei, să desfiinţeze vecinia, echivalentul iobăgiei din Moldova.

Pentru că presiunile politice de la o zi la alta se intensificau – deşi în acea perioadă autoritatea civilă, în luarea deciziilor, era influenţată în bine de către Biserică – pentru a nu fi forţat să facă compromisuri de nici un fel a renunţat la scaunul de mitropolit şi s-a retras în anul 1760 la Mănăstirea Putna, spunând: „M-am lepădat şi de Mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-mi iau în cap şi în suflet...”. Desigur că, după înlăturarea acestor impozite de pe capul cetăţenilor, în anii următori ţara a înflorit, sporindu-se – totodată – naşterea de prunci.

După revenirea în obştea mănăstirii, în 1761, cu acelaşi neastâmpăr şi necurmată râvnă, a continuat şirul înnoirilor prin construirea fântânii din incinta mănăstirii şi a pavajului cu lespezi de piatră din biserică, pavaj care înainte de 1989 a fost înlocuit cu pardoseală de marmură. Nu mai puţin clopotul Buga, de la Sfântul Ştefan, a fost returnat în atelierele din Liov; patru ani mai târziu, în 1765, a dăruit policandrul cu 35 braţe, realizat din alamă, care se află până azi în naosul mănăstirii; iar în anul 1773 – împreună cu episcopii Antonie de Roman şi Dositei de Rădăuţi, sprijiniţi financiar şi de câţiva părinţi cu dare de mână – a făcut catapeteasma bisericii, poleită cu aur.

Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul s-a strămutat la cele veşnice pe 15 mai 1778, după ce – în prealabil, cu două zile înainte, pe 11 mai – a primit schima cea mare la Sihăstria Putnei, primind numele de Eftimie; şi-a luat numele după numele Sfântului Eftimie cel Mare în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, s-a născut. A fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Putna, îmbrăcat ca un schimnic, fără veşminte şi însemne arhiereşti.

În ziua de 15 iunie a anului 2016 – când a fost desfăcută cripta de către părinţii mănăstirii, în prezenţa stareţului şi a chiriarhului locului – s-au găsit relicvele sfântului de culoarea „pâinii coapte şi rumene”. Punerea în raclă a sfintelor sale moaşte – racla fiind sfinţită în prealabil de către Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, care se afla în vizită la Mânăstirea Putna – a avut loc în ziua de 25 septembrie a anului 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a mănăstirii de către Mitropolitul Teoctist în prezenţa Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât – în şedinţa din 6-7 iunie 2016 – trecerea Mitropolitului Iacob Putneanul în rândul sfinţilor, având ca zi de prăznuire 15 mai. Proclamarea solemnă a canonizării Mitropolitului Iacob Putneanul şi a Cuvioşilor Sila, Paisie şi Natan – ucenicii lui de la Mănăstirea Sihăstria Putnei – a avut loc duminică, 14 mai 2017, în prezenţa Preafericitului Daniel, Patriarhului României, precum şi a mai multor ierarhi ai Sfintei noastre Biserici.

Mâine zi, ca să-l citez pe un părinte mitropolit, în ziua de 16 mai sunt pomeniţi Sfinţii Cuvioşi Părinţi Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei, mănăstire situată la aproximativ 2km de Mănăstirea Putna, fiind tot atât de veche ca şi mănăstirea Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Cel dintâi vieţuitor al Sihăstriei a fost monahul Atanasie, un tătar încreştinat, care a primit schima mică la Mănăstirea Putna. După 1470, când Sfântul Daniil Sihastrul s-a retras la Voroneţ, ucenicii săi – care nu l-au urmat – s-au retras la Sihăstria Putnei; şi pentru a nu mai coborâ pentru slujbele zilnice la mănăstirea din vale, ei şi-au construit o bisericuţă din lemn. Din păcate, nu avem informaţii legate de prima aşezare monahală de la Sihăstria Putnei până pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, când armatele dezlănţuite ale regelui polon Jan Sobieski (1674-1696) au tulburat liniştea călugărilor. Obştea risipită prin munţi se va întoarce în sihăstrie după Pacea de la Karlowitz (1699). Monahul Lazăr – un ucenic al Sfântului Mitropolit Dosoftei (1671-1686), considerat primul egumen al schitului – a ridicat, cu sprijinul marelui vistiernic domnesc Ilie Cantacuzino, o nouă bisericuţă de lemn, în care abia încăpeau patru-cinci sihaştri. Monahului Lazăr i-au urmat monahii Teodosie (1715) şi Dosoftei (1753). Nu avem informaţii legate de intervenţiile lor în ceea ce priveşte viaţa acelei sihăstrii. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul egumenului Sila (1753-1781), originar din ţinuturile Botoşanilor, care – între anii 1710-1715 – a venit la Sihăstria de la Schitul Orăşeni din judeţul Botoşani, se poate vorbi despre o înnoire a acestui loc.

În timpul egumeniei sale, începând cu anul 1731 – cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie al Moldovei – ca ajutor al bătrânului stareţ Dosoftei, iar după moartea acestuia cu atribuţii depline, mai întâi s-a construit din piatră o nouă biserică, sfinţită în 1758 de Episcopul Dosoftei Herescu de Rădăuţi, un corp de chilii şi anexe; şi s-a sporit viaţa duhovnicească a monahilor. În paralel cu lucrarea de la Sihăstria, Cuviosul Sila va susţine şi lucrarea de înnoire a Mănăstirii Putna, fiind socotit unul dintre ctitorii acesteia din veacul al XVIII-lea.

Cuviosul Sila s-a strămutat la cele veşnice în 1783, la vârsta de 80 ani, după ce – în prealabil, în 1781 – predase egumenia ieroschimonahului Natan, originar din Paşcani, cu metania în Mănăstirea Putna şi care era eclesiarhul mănăstirii. Din călugărie se numea Natanail. A fost duhovnicul Mitropolitului Iacob Putneanul; în Bucovina, ca duhovnic, acest părinte era de notorietate. Obştea mănăstirii îl cinstea pentru rigoarea tipiconală a slujbelor. El este cel care a condus schitul în timpul stăpânirii Imperiului Austro-ungar (1775), când starea materială a schitului – după cum reiese din însemnările din Cartea de milostenie din 1783 – ajunsese la limită.

Graniţa era şi ea un obstacol în calea aprovizionării cu cele necesare traiului. În acest sens, Cuviosul Natan a trimis în continuu timp de un an (1782-1783) nenumărate scrisori – Dumnezeu îl înzestrase şi cu darul scrisului / caligrafierii – pentru a cere sprijin material, dar în zadar. S-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1784, fiind considerat ultimul stareţ oficial al Sihăstriei. Deşi nu a fost numit direct de către predecesorul său, Ieroschimonahul Paisie a preluat egumenia schitului până la desfiinţarea acestuia (26 august 1786) din porunca stăpânirii străine.

Vieţuitorii au fost transferaţi la Mănăstirea Putna, ca şi obiectele de cult; multe dintre ele se află fie în depozitul mănăstirii, fie în muzeul acesteia. Dintr-o mărturie a sa din 30 mai 1765 – pe când era deja vieţuitor la Sihăstria – aflăm că el, în vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviţă (1749–1753; 1756–1757), a fost egumen la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Suceava de unde a fost mutat la Mănăstirea Râşca, iar de aici la Sihăstria Putnei. Era considerat un mare previzionar. A trecut la cele veşnice în jurul anului 1790.

La 200 de ani de la trecerea lor la cele veşnice, în 1990 – cu ocazia începerii lucrărilor de amenajare a terenului în vederea reconstruirii bisericii – au fost descoperite pietrele de mormânt ale stareţilor Sila şi Paisie, nu însă şi cea a stareţului Natan; precum şi relicvele celor trei. Mai întâi, a fost găsită piatra de mormânt a Cuviosului Sila – în partea dreaptă a bisericii, la exterior – având inscripţia: „Aici zac oasele ieroschimonahului Sila, care a răposat văleatul 1783, aprilie 23”. La o palmă de pământ se aflau osemintele lui, galbene şi frumoase.

Pe aceeaşi latură, lângă naos, a fost aflată piatra de mormânt a Cuviosului Paisie, cu inscripţia: „Aici odihnesc oasele robului lui Dumnezeu Paisie ieroschimonahul; şi a răposat la văleatul 1790”. Sub această lespede erau osemintele sale pământeşti, de culoarea spicului de grâu copt, cu o putere harică deosebită. Osemintele Cuviosului Natan s-au descoperit în interiorul bisericii.

Lucrările de refacere a bisericii au durat şase ani (1990-1996). Locaşul a păstrat planul iniţial din secolul al XVIII-lea, cu clopotniţa anexată bisericii pe latura de nord, adăugându-i-se doar pridvorul. Pisania amplasată deasupra uşii – care face trecerea din pridvor în pronaos – glăsuieşte: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a rezidit Schitul Sihăstria Putnei, cu hramul Bunei Vestiri, veche ctitorie voievodală şi loc de nevoinţă monahală, sub păstorirea I.P.S. Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, stareţ al Mănăstirii Putna fiind Preacuviosul Arhimandrit Melchisedec, egumen al schitului smeritul monah Sebastian Şcheuleac, pictor fiind Liviu Dumbravă din Gura Humorului. Slujba târnosirii s-a săvârşit la data de 29 septembrie 1996” de către un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Pimen – Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor – şi Preasfinţitul Gherasim Putneanul.

Însă din pisanie – pisania fiind o istorie în sinteză a acelui edificiu – lipseşte numele monahului Natanail Amuceniliţei, cel care a aprins înainte de 1989 scânteia reconstruirii schitului, Arhimandritul Iachint Unciuleac, stareţul de la acea vreme al Mănăstirii Putna, în timpul căruia s-a sfinţit locul şi s-au început lucrările de reconstruire, arhitectul Gheorghe Bratiloveanu din Suceava – după planurile căruia s-a refăcut aşezământul – şi, respectiv, credincioşii şi credincioasele din localităţile Vicov (Laura) şi Straja, care au adunat de pe Valea Bodârlăului toată piatra necesară reconstruirii bisericii şi a clopotniţei. Evident, este vorba de scăpări!

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în şedinţa sa din 6-7 iunie 2016 – a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a Cuvioşilor Părinţi Sila, Paisie şi Natan, care s-au nevoit la Sihăstria Putnei în veacul al XVIII-lea, având zi de prăznuire pe 16 mai.

Aşadar, de-a lungul timpului, mănăstirile noastre au făcut ca fiinţa noastră naţională să se păstreze în integritatea şi identitatea ei, în ciuda deselor năvăliri migratoare sau ale încercărilor care s-au abătut peste această vatră străbună. Totodată ele sunt mărturii nepieritoare pentru generaţiile ce vor veni despre virtuţile de care au dat dovadă vieţuitorii acestor mănăstiri în istoria acestui neam; împlinindu-se – şi prin aceasta – cuvântul psalmistului, care zice: „Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Şi vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naşte şi ce a făcut Domnul” (Psalmul 21, 36).