Cine se mândrește cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a sme­reniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ștergar, a spălat picioarele ucenicilor.

Mândria întunecă înțelegerea, aruncă în pră­pastia răutăților; dintre toate patimile, ea este cea mai cumplită și ține locul tuturor celorlalte, drept pentru care adeseori putem vedea în cei stăpâniți de această patimă asprime a vieții și nevoință, fiindcă diavolul, vânându-l pe om cu această patimă, nu-i mai pune piedică în nevoințele lui pă­rute și chiar îl ajută, ca, făcându-l prin aceasta să se mândrească, să-l arunce mai apoi în cea mai adâncă prăpastie a pierzării.

Mândria îl împiedică pe om să-și vadă nea­junsurile. De nicio patimă nu se bucură atât diavolul ca de mândrie: cei mândri poartă pe frunte pecetea lui. Diavolul se străduie să semene până și în virtuțile noastre neghinele mândriei. Pe rugători îi vânează cu rugăciunea, insuflându-le o părere înaltă despre sine, pe nevoitor – cu nevoințele lui, pe cel evlavios – cu evlavia, pe postitor – cu înfrânarea, pe cel milostiv – cu binefacerile lui, pe cel ce se liniștește – cu liniștirea, pe cel neagonisitor – cu neagonisirea, și așa mai departe: pe cine, cum și cu ce poate, vânează, semănând în fi­ecare gândurile părerii de sine. Dar, ca să le dezrădăcineze pe acestea chiar de la temelie, Atotbunul nostru Mântuitor a rostit cuvintele acestea dumnezeiești: „Când veți face toate cele poruncite vo­uă, să ziceți: «Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut»” (Luca 17, 10).

(Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 115-116)