Deci mântuirea se capătă prin voia omului şi se respinge prin ea. Cel ce se apropie cu părere de rău pentru păcatele sale de Sfântul Trup şi Sânge, se mântuieşte, iar cel ce se apropie cu nepăsare sau dispreţ, se osândeşte.

Dacă e un lucru spre folosul omului, care ajută pe om să devină mai om şi chiar pe tine te ajută la aceasta, adică vă ajută să vă mântuiţi, el e o sarcina pentru fiecare. Căci mântuirea este şi unica grijă a lui Dumnezeu pentru noi.

Nu se mântuieşte omul punându-şi nădejdea în cele ale lumii. Nu prin câştigarea lor se mântuieşte, ci prin dispreţuirea lor. Aceasta se va vedea la ieşirea sufletului din trup, când va lăsa toate ale lumii şi când de se arată că s-a legat prea mult de lume şi mai puţin de Dumnezeu, nu se va mântui.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 37)