Nu socoti nimic drept țintă a acestei vieți în afară de mântuirea sufletului. Familia, societatea, patria, civilizația – nu sunt scopuri în ele însăși. Toate acestea sunt numai motive și, mai mult sau mai puțin, mijloace ale scopului de căpetenie, ale singurului scop: mântuirea sufletului. Tot ceea ce clădește și reclădește timpul nu este locuința ta veșnică, ci numai o jalnică sau bucuroasă aducere aminte despre aceasta. Tot ce se numește fericire în această lume și ceea ce piere repede ca și aurora dimineții îți aduc aminte de fericirea adevărată din lumea adevărată.

În această lume a umbrelor, numai sufletul corespunde unei realități, dar această realitate poate fi păstrată ori pierdută. La ce-i folosește omului să câștige toate împărățiile umbrelor și să piardă împărăția realității? Într-adevăr, nu-i ajută mai mult decât i-ar ajuta încălzirea la lună, sub apă fiind. În această lume a visului și visărilor, numai sufletul are pe sine pecetea realității. Vai de omul acela care și mica pecete o preface în vis. Când va sosi ziua deșteptării, nu va mai fi nimic de deșteptat în el.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sofia, București, 2006, pp. 192-194)