Cu dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea, numai cu trupul Său este într-un anumit loc. De ce? Pentru că trupul nu are calitatea de a fi pretutindeni. Așa cum trupul nostru nu poate fi în mai multe locuri, nici măcar în două locuri, ci numai într-un singur loc, dar nu știm unde. Spunem în cer, dar nu știm unde este. Așa că cei care se laudă că au străbătut cosmosul, că au ajuns în Lună, c-au trimis diferite navete spațiale în cosmos, că poate vor întâlni pe Domnul Hristos, nu știu ce vorbesc. De ce? Pentru că ei nu știu unde trebuie căutat Domnul Hristos și cum trebuie văzut Domnul Hristos.

Credința noastră ne spune mai mult decât ne spun cei care au străbătut spațiul, cosmosul. Credința noastră ne spune că Domnul Hristos cu trupul și cu sufletul Său este undeva anume, dar poate să nu fie văzut prin simțurile pământești, și nu numai ceea ce simțim prin simțurile pământești este, de fapt, o realitate, ci, realități sunt și mai presus de simțuri.

Gândiți-vă, numai câte se pot descoperi cu mijloace de cunoaștere, de mărire; de pildă, cu microscopul sau telescopul se pot descoperi niște lucruri pe care noi nu le putem cunoaște numai prin puterile noastre. Cam așa ceva este și credința noastră: un fel de telescop cu care vedem pe Domnul Hristos undeva mai presus de noi.

Cu toate că la Înălțarea Mântuitorului  au fost cel puțin doisprezece ucenici ai Mântuitorului, deci, cu toate acestea, martori ai Înălțării suntem toți care credem în Înălțare, care spunem: „și S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui”, suntem martori ai Înălțării Mântuitorului.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 305-306)