Părintele Andrei a ajuns la Mănăstirea Sfântului Pavel din Muntele Athos în august 1934. Atunci a fost făcut călugăr, iar în 1960 a devenit egumen. Împuternicirea lui ca egumen a fost împărţită în două perioade: din mai 1960 până în 10 iunie 1962 şi din 6 martie 1969 până la 21 octombrie 1974. După ce a părăsit această însărcinare, în 1974, s-a dus la metocul mănăstirii Monoxilitis, care este tot în Sfântul Munte. Acolo a vieţuit în rugăciune şi contemplare.

În timpul acela, într-o zi a fost o furtună cumplită, iar marea era foarte agitată. Când s-a potolit furtuna, părintele Andrei a coborât spre mare, aproape de metoc. Voia să adune o parte din lemnul pe care furtuna îl aducea de obicei până la uscat, dar și să verifice dacă nu cumva era cineva care să aibă nevoie de ajutor.

Între metoc şi mare este un pârâu şi, lângă el, un pietroi. La întoarcere, ce a văzut stareţul stând pe stâncă? O femeie îmbrăcată în negru! În aceeaşi clipă s-a gândit că probabil avea nevoie de ajutor și s-a dus spre ea. Cum se apropia, a văzut că femeia ţine în mâini trei cărţi. Uluit, a întrebat-o cu accentul lui care-l vădea că era din Kefalonia:

– Ce faceţi aici, doamnă? Aveţi nevoie de ajutor?

Iar femeia, care părea a fi o maică, a răspuns:

– Nu, eu sunt Stăpâna acestui loc.                                        

– Şi ce sunt aceste cărţi pe care le ţineţi în mâini, doamnă?, a întrebat el.

Ea a răspuns:

– Aici scriu numele celor ce vin în Sfântul Munte. A doua este locul în care scriu numele celor care pleacă din Sfântul Munte. A treia este cea în care scriu numele celor care rămân şi îşi sfârşesc viaţa în Sfântul Munte. Aceasta este cartea Vieţii!

Părintele Andrei a urcat atunci la metoc, fără nici cel mai mic gând tulburător. La ceasul Vecerniei, a intrat în paraclis şi a citit slujba. După Vecernie, fiind citită Închinăciunea Sfântului Arhanghel Gavriil dinaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu, mintea i-a fost deodată luminată şi şi-a spus în sine: „Ce făcea această femeie în Sfântul Munte? Era o ispită sau însăşi Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu?”. Chiar în momentul acela, candela de la icoană a început să se clatine, iar el a simţit bucurie cerească şi înălţare duhovnicească.

A alergat imediat la locul în care avusese întâlnirea şi, pe cale, se gândea că din pricina păcatelor lui nu o recunoscuse pe Maica Domnului. S-a uitat cu atenţie în jur, dar nu mai era nimeni. Însă acel loc emana cu adevărat o mireasmă cerească!

După aceasta, stareţul, înţelept şi cu băgare de seamă, l-a chemat pe duhovnicul lui, răposatul părinte Dionisios, şi l-a întrebat dacă ceea ce a văzut era o vedere dumnezeiască sau o lucrare drăcească. Duhovnicul lui l-a asigurat că era Maica Domnului şi el a primit.

Au păstrat această taină şi abia când stareţul a adormit în Domnul, duhovnicul a descoperit ceea ce s-a întâmplat celor care erau prezenţi la înmormântarea lui.

Pentru a lui cinstire de către Maica lui Dumnezeu, stareţul s-a învrednicit de a ieşi din viaţa aceasta în anul 1987, în ziua Întâmpinării Domnului, care este sărbătoarea mănăstirii noastre. De am putea cu toţii să avem binecuvântarea lui!

(Cuvânt rostit la Adunarea tinerilor din sfintele metropole Nea Krini şi Kalamaria, în timpul Postului Mare, 2016)