Despre Cuvioasa Parascheva cea nouă de la Iaşi, ocrotitoarea Moldovei şi a pelerinilor s-au scris şi se vor mai scrie multe, însa, faptul că ea reuşeşte în continuare să-şi cheme urmaşii an de an în mijlocul lunii lui Octombrie, când toamna începe a lupta cu iarna, aceasta este o minune despre care înca nu s-a vorbit destul!

M-a invrednicit Cuvioasa Parascheva a-i mulţumi pentru minunile ce le-a facut în viaţa mea, vindecându-mi tatăl aflat în convalescenţă după un infarct miocardic ce îi putea fi fatal, doctorii nemaidându-i nicio şansă, intr-un alt mod: aşa cum icoana ei a străjuit la capul tatei până recuperarea a fost deplină, aşa m-a învrednicit şi Cuvioasa a străjui la racla sa răgaz de rugăciune, răgaz de meditare.

Zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, mii de chipuri, mii de gânduri, mii de rugăciuni treceau în faţa Cuvioasei, iar ea, ca o milostivă, îi primea pe toţi şi îi ajuta prin multa ei dragoste.

În tăcerea serii răzbate un chip plin de lumină al unei bătrâne ce pare desprinsă din Pateric, ruptă parcă din chipurile ce sălăşluiesc cald pe zidurile reci din catedrală! Mărgăritarele ce-i împodobeau obrajii scăldau veşmântul Cuvioasei în dragoste, râvnă şi rugăciune nesfârşită.

Stând lângă cea pe care o avea solitoare în faţa prestolului Preasfintei Treimi, strângea în braţe Trupul cel sfinţit de Duhul cel dumnezeiesc, arătându-i astfel recunoştinţa pentru tot ceea ce îi mijlocise în faţa Dumnezeirii şi vărsând sumedenie de lacrimi arzătoare, zicând necontenit: „m‒a scăpat de la moarte atunci când am făcut infarct!“.

Citind despre minuni, ajungi să îţi pui un semn de întrebare, simţi cum ceva din existenţa ta se schimbă, însă învrednicindu-te să fii martor la o minune, „iarbă uscată fiind“, ajungi să vezi multa milostivire a lui Dumnezeu, iar în toţi „Chipul slavei Sale cele negrăite, deşi port rănile păcatelor“. Ceva se va schimba în existenţa oricui văzând cum, la racla Cuvioasei, vin oameni legaţi trupeşte cu felurite neputinţe şi pleacă „la chilia lor“ vindecaţi de neputinţa ce le lega trupul şi de ceea ce-i făcea neputincioşi sufleteşte.

„E jertfa lor de veacuri mărturie, ce strigă din morminte pâ-n la noi: să apărăm cu râvnă Ortodoxia, şi-acest pământ de sfinţi şi de eroi“ ne este mărturisit în chip tainic de către un poet al Ortodoxiei, făcându-ne mai lesne de înțeles că tezaurul şi mijlocitorii ce-i avem sunt cu anevoie de dobândit, dar şi mai cu anevoie de păstrat.