Trebuie să te mărturiseşti cu hotărâre, adică să arăţi înaintea duhovnicului, o hotărâre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori decât să mai păcătuieşti cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărâre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi Pocăinţa, cum spun, îndeobşte, toţi Sfinţii Părinţi.

Pentru aceasta, câţi nu iau o atare hotărâre, au - ca să zic aşa - un picior la duhovnic şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura iar cu inima gândesc iarăşi să săvârşească păcatul, asemuindu-se într-aceasta, cu câinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui şi ca porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia, după cum spune Fericitul Augustin, nu retează păcatul şi amână aceasta pentru altă dată, mărturisindu-se doar din obişnuinţă, pentru că vine - să zicem - Paștele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte şi nu cu adevărat.

Citim la Pateric că un Părinte a văzut sufletele coborând în iad cum cade zăpada pe pământ în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii (fiindcă rareori se întâmplă să moară cineva nespovedit), ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărârea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci îşi sfâşie numai veşmintele, după cuvântul Proorocului, cu o durere mincinoasă şi prefăcută. „Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre” (loil 2,13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: „am păcătuit, mă pocăiesc”? Un asemenea „am păcătuit” a spus şi Saul (I Regi, 15,24), a spus şi Iuda (Matei 27,4), dar nu le-a folosit.

(I. P. S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Povățuiri pentru spovedanie, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 39)