O, Doamne, câţi vii sunt pritre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.

O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Iov, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul.

Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort.

Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort. Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare se destramă şi slava. Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină. Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el şi de ai lui. Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui. Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.

Unde sunt coroanele? În groapa de gunoi. Unde sunt mărgăritarele? În cenuşă. Unde sunt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte.[…] Unde sunt împăraţii Doamne? Întreabă slugile lor. Unde sunt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii. Unde sunt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.

Pe deplin, nimica suntem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica suntem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Suntem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Suntem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe.

Pe deplin, nimica suntem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte-ne pe noi! Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, pp. 111-112)