Conform rânduielilor tipiconale, în a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh, în cadrul Sfintei Liturghii, se vor citi două pericope evanghelice, ambele consemnate de Sfântul Apostol Matei (cf. Matei 4, 18-23 și 5, 14-16; 10; 32-33; 17-18, 22).

În prima pericopă evanghelică ni se relatează chemarea la apostolat a primilor ucenici. Această alegere reprezintă o primă etapă în planul conceput de Dumnezeu în vederea mântuirii neamului omenesc ca urmare a păcatului strămoșesc. Hristos a chemat pe primii ucenici după botezul în apele Iordanului, care a avut loc, conform prescripțiilor iudaice, la vârsta de 30 de ani, după o perioadă de pregătire de 40 de zile și 40 de nopți de post și rugăciune și în urma a trei ispitiri de la diavol. Trecând pe țărmul Mării Galileii, cheamă la apostolat pe Simon Petru, frate cu Andrei și pe ceilalți frați, Ioan și Iacob, fii ai lui Zevedeu: „veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. După alegerea apostolilor, Mântuitorul pleacă la propovăduire, predicând Evanghelia Împărăției Sale, „tămăduind toată boala și neputința în popor”. Pentru că atunci când Iisus mergea în sinagogi, nu doar predica, ci făcea și multe minuni.

Chiar dacă la prima vedere pare ușor de explicat, acest fragment evanghelic are semnificații profunde. De exemplu, Giovanni Papini în „Storia di Cristo” vorbește despre chemarea apostolilor ca fiind „cei dintâi patru”: „Iisus nu mai era singur. Patru oameni, două perechi de frați, ce veneau și se-nfrățeau mai adânc în aceeași credință, stăteau gata să-L asculte ca pe un tată, mai mult decât pe un tată. Patru oameni de rând erau chemați de Iisus să întemeieze cu El o Împărăție, care avea să cuprindă întregul pământ”. Și, mai departe: „Iisus nu îi alege întâmplător pe cei dintâi patru tovarăși printre pescari. Pescarul care-și trăiește mai toată viața în singurătatea apelor, e omul care știe să aștepte. E omul răbdător (...) care-și cufundă năvodul în apă și-și pune nădejdea în Dumnezeu, lăsându-se în voia Domnului”.

În Omilia a 14-a a Sfântului Ioan Gură de Aur cu tâlcuire la Evanghelia după Matei, aflăm că atunci când au auzit că Hristos îi cheamă, ei „n-au întârziat, n-au zăbovit, n-au spus: să mergem să ne sfătuim cu rudele!” ci  lăsând totul, L-au urmat, cum făcuse și Elisei cu Ilie (III Regi 19, 19-21).

O ascultare ca acesta cere ca noi să nu zăbovim nicio clipă, pentru că urmarea lui Hristos trebuie pusă înaintea tuturor!”. Cei întâi chemați au crezut că prin cuvintele cu care au fost pescuiți, vor putea și ei la rândul lor, să pescuiască și pe alții. Și așa s-a și întâmplat.

A doua pericopă evanghelică este în strânsă legătură cu cea dintâi și face referire la sfinți, pentru că sfințenia este un dar al Sfântului Duh pogorât în creație și Mântuitorul ne îndemână „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).

Trebuie să menționăm faptul că încă din cele mai vechi timpuri sunt consemnate anumite acte care țineau evidența sfinților locali, pentru a-i putea sărbători și a le cinsti memoria. În decursul istoriei, acestea au fost consemnate în „Sinaxare” și în „Viețile Sfinților”; ele cuprindeau texte cu viețile lor care ni s-au păstrat și transmis până în zilele noastre și care se citesc în cadrul slujbelor din cultul Bisericii.

Amintim faptul că Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992, ca în a doua Duminică după Rusalii să fie cinstiţi toţi sfinţii români știuți și neștiuți, care sunt canonizați și trecuți în calendar precum și cei care sunt necunoscuți sau descoperiți, dar și cei care au pătimit în închisorile comuniste. Cu siguranță, fiecare popor al lui Dumnezeu naște sfinți și, cum spunea Preasfințitul Părinte Episcop Iustin în podcast-ul cu Mihai Morar, în scurt timp „oamenii normali de astăzi vor fi sfinții noștri de mâine”.

Pământul țării noastre este presărat de mulți sfinți români care au brăzdat glia strămoșească începând cu primul sfânt canonizat în anul 1950 – Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – și cu ultimul care a făcut pasul spre canonizare în anul 2018 – Sfântul Ierarh Dionisie Erhan, episcopul Cetății Albe. Cei mai tineri sfinți români au murit la vârsta de 12 ani: fiul domnitorului Constantin Brâncoveanu, cu numele de Matei, respectiv, Sfânta Filofteia de la Argeș. Cel mai longeviv sfânt român este Atanasie Todoran din Bichigiu, fiind tras pe roată la vârsta de 104 ani. Desigur, aici sunt doar câteva exemple, însă toți sfinții sunt importanți, mai cu seamă că ei sunt ocrotitori ai ținuturilor: de exemplu, Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, ocrotitorul Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Sfânta Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor.

Cei peste 100 de sfinți români trecuți în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt pomeniți câte unul sau mai mulți în fiecare lună din timpul anului. Pentru a-i putea deosebi mai bine, ei sunt trecuți în calendarul creștin-ortodox cu culoare albastră.

Sfinții sunt pildă și model desăvârșit și ne învață pe fiecare dintre noi cum să ne trăim viața, și doar ascultând pe Sfântul Apostol Pavel înțelegem ceea ce au făcut înaintașii noștri, care pot fi sfinții de mâine: „aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au săvârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7). Amin!