Tu, Căruia Îți plac cei ce se pocăiesc, binevoiește și către mine, cel păcătos. Satură-mă cu fărâmăturile de la marele Tău ospăț, nu îngădui ca viața mea să piară în întunericul cel de-a stânga, și dreptatea Ta să nu caute spre cumplitele spurcăciuni ale ticăloșiei mele în Dimineața aceea mare când se va rosti hotărârea cea veșnică.

Amară este bucuria lumii acesteia: vai celui ce se amăgește cu ea! Ca o corabie înviforată de valuri se înviforează viața mea cu nenorocirile; bucuria deșartă o înrobește cu priveliștea desfătărilor. Fii mie cârmaci și du corabia mea la limanul Tău în Dimineața aceea mare când se va rosti hotărârea cea veșnică.

Dumnezeu îl iubește pe păcătos atunci când purcede la pocăință și cu ochii plini de lacrimi, suspinând și plângând, strigă către El: „Izbăvește-mă de foc, Doamne al nostru! Lacrimile sărăciei mele primește-le, mă rog Ție. Cu voie am păcătuit înaintea Ta, însă cu voie mă și căiesc.”

Așadar apropie-te, păcătosule, cu îndrăznire; ușa este deschisă și gata să te primească. Adu-I Domnului jertfa lacrimilor și mergi la El fără împiedicare. El nu cere daruri, și nu este părtinire la Dânsul. Milosârd este către oameni, și cu plăcere iartă păcatele păcătoșilor care se căiesc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase și rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala Psalmilor lui David, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, pp. 39-40)