Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.

Avva Isaia a spus plin de înțelepciune: "Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimicește această îngrădire".

Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general și când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire?

Întrucât osândirea, fie tâșnește din noi înșine, fie se naște din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru siuația când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.

1. Primul mijloc este să conștientizăm și să căpătăm simțământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, și încă un mare păcat. Trebuie să luăm aminte la ce-i așteaptă pe toți ce ce-și iau de la sine autoritatea de falși judecători și pe toți acei oameni grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ... ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, ... călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.

Dacă omul își dă seama că osândind săvârșește un mare păcat, el lesne se va simți rușinat înaintea conștiinței sale. Acest simțământ va naște în inima lui pocăința, iar pocăința îl va conduce la mărturisire și la dorința sinceră de a suporta epitimia pentru care a osândit.

2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care care veghează asupra sa? - Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu și care își dă osteneală să-și aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: "Nu osândi!"

3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinții Părinți recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat și să ne osândim pe noi înșine. Dacă omul este cinstit înaintea sa și înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuși este plin de patimi și de fapte rele.

4. Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru - după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greșește, nu-i socotește păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.

5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ți milă de cel păcătos, iubește-l, și vei înceta să-l ponegrești!

Dragostea acoperă toate cusururile(Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă!

Poate oare cel ce iubește pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui și să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învață să iubești și te vei dezobișnui să osândești!

6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alții ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită și să ne străduim să înghițim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu și încununează sufletul răbdător cu cunună cerească.

Desigur, nu este nicicum ușor să fii osândit, iar tu să taci și să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoință. Dacă creștinul înțelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă și se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri și minciuni la adresa lui, el Îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind și ia seama să nu se dea mâniei. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El (I Petru 2, 19).

7. Adeseori nu avem dorința de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne și pe noi către săvârșirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri?  Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, noi trebuie cu tactică să abatem discuția și pe nebăgate de seamă să trecem la o altă temă. În unele cazuri este mult mai folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, trebuie să nu participăm la osândire, ci să tăcem și să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru cei ce osândesc, și pentru cei osândiți. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.

8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă și distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuți ai noștri care au slăbiciunea osândirii, și, nicicând să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).

9. Chibzuința duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înțelepciune duhovnicească pentru a vâna înșelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascați înaintea noastră, ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înșelare acționează patimile proprii, ea pătrunde foarte ușor în inimile noastre și cu ajutorul nostru ne rătăcește, încredințându-ne că nu săvârșim nimic rău atunci când osândim.

Sfântul Apostol Iacov ne dă un minunat sfat despre cum să dobândim discernământ duhovnicesc: Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu… și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nicio îndoială(Iac. 1, 5-6).

10. Aici este locul să spunem că, înfrânâdu-ne de la osândirea altora, noi înșine trebuie să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândești, de asemenea este păcat să povoci pe alții să te osândească. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală! (Rom. 14, 13).

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia București -2008, p.117-156)