Despre Sfântul Eftimie, din biografii ale Sfintei Parascheva și alte lucrări haghiografice

Amănunte biografice despre Sfântul Eftimie au fost publicate deja într-un alt articol pe portalul Doxologia. Ca să rezumăm, este de amintit că cel mai vechi document cuprinzând Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, atribuită diaconului patriarhal Vasilikos, datând de pe la 1150, în contextul revenirii Sfintei Parascheva din Palestina către locurile natale, se amintește despre o furtună care a surprins corabia în care se afla Cuvioasa. La rugăciunile sfintei, i s-a arătat acesteia în vedenie fratele său Eftimie, trecut deja la Domnul, îmbrăcat în odăjdii arhierești, cădind cu tămâie și însemnând marea cu semnul crucii, iar valurile s-au potolit. Oprind în Madit, Sfânta Parascheva s-a închinat la mormântul fratelui care era cinstit în cetatea unde păstorise ca un taumaturg și făcător de minuni. 

Într-o altă biografie a Sfintei Parascheva, scrisă două secole mai târziu de Patriarhul Eftimie al Târnovei (cândva între 1375-1393), se amintește de copilăria Sfintei Parascheva și a fratelui său, Epifanie, care a fost ulterior trimis la școală într-o mănăstire din Constantinopol. După trecerea părinților acestora la cele veșnice, cei doi și-au împărțit moștenirea la săraci, a Parascheva a început o viață de aspră asceză, în timp ce Eftimie a ajuns episcop al Maditului, făcând numeroase minuni. După trecerea sa la cele veșnice, din mormântul său izvora atât de mult mir încât părea a fi un râu care se revărsa de acolo către mare. Din acesta, credincioșii luând, căpătau vindecare și ajutor, de aceea numelui său îi sunt asociate atributele de „făcător de minuni” și „izvorâtor de mir”. Aceleași amănunte despre viața ierarhului Maditului sunt cuprinse și în Viața și petrecerea Cuvioasei Parascheva cea Nouă din Epivate, scrisă de Matei smeritul, mitropolitul Mirelor, pe la anul 1605, în Țara Românească. 

O virtute specifică a Sfântului Eftimie, anume milostenia, a fost consemnată în două istorisiri de ieromonahul Pavel (+1054) în florilegiul Everghetinos cuprinzând numeroase cuvinte de folos, anecdote și istorisiri provenind din mediul monahal. În prima dintre ele se povestește cum acesta a salvat de la mânia poporului pe niște hoți care au spart catedrala din oraș și au furat sfintele odoare. Cea de-a doua povestire amintește de alți doi hoți care, în timpul unei nopți cu lună plină, furau grâul episcopiei, iar la un moment dat însuși ierarhul s-a substituit unuia dintre ei, ajutându-i în acțiunea lor ilicită. În final sfântul fără să-i mustre, i-a învățat să urmeze dreptatea. Cele două episoade sunt cuprinse într-o lucrare mai largă, alcătuită pe la 1280 de Sf. Grigorie Cipriotul, viitorul patriarh al Constantinopolului și intitulată Cuvânt de laudă la Marele Eftimie, episcopul Maditului, aflat în curs de publicare la Editura Doxologia. Lucrarea, structurată în 25 de capitole, constituie cel mai complet text biografic al fratelui Sfintei Cuvioase Parascheva. 

Portretul Sfântului Eftimie într-o scriere a lui Mihail Psellos

Mărturiile de mai sus atestă că numele Sfântului Eftimie era deja celebru în Hellespont, regiunea unde se afla cetatea păstorită de el. Însă cel mai vechi document care îl atestă oarecum indirect, la mai puțin de o sută de ani de la moartea sa, este o lucrare panegirică scrisă de istoricul și filosoful Mihail Psellos (1017-1078). Acesta a scris o lucrare nu despre fratele Cuvioasei Parascheva, ci despre patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului († 1059), cel în timpul căruia a avut loc schisma între Biserica de Răsărit și cea de Apus (editată critic în colecția lui Constantin N. Sathas, Biblioteca Medievală sau Colecție de monumente inedite ale istoriei grecești, vol. IV: Mihail Psellos, Discursuri funerare pentru patriarhii Mihail Keroularios, Constantin Leichoudes și Ioan Xifilinos (1043–1075) / Κωνσταντῖνος Ν. Σάθας, Μεσαιωνική Βιβλιοθήκη ή Συλλογή ανεκδότων μνημείων της Ελληνικής Ιστορίας, vol. IV: Μιχαὴλ Ψελλοῦ, Ἐπιτάφιοι λόγοι εἰς τοὺς πατριάρχας Μιχαὴλ Κηρουλάριον, Κωνσταντῖνον Λειχουδὴν καὶ Ἰωάννην Ξιφιλῖνον (1043–1075), Atena, 1874, pp. 373-374). Către sfârșitul scrierii, în contextul proximității morții eroului principal care fusese detronat și exilat în insula Prokonissos din Marea Marmara, nu departe de portul Madit, autorul schițează un portret duhovnicesc al Sfântului Eftimie. Acesta îi apare în vis patriarhului prezicându-i moartea apropiată și așezarea lui alături de cei drepți în corturile cerești, scutindu-l astfel de o judecată înscenată de împăratul Isaac I Dukas, pentru presupusă erezie și trădare. Paragraful care îl descrie pe sfânt este următorul: 

Acolo (în cetatea Madit) slujise ca arhiereu cineva, nu cu mult înainte de vremea noastră, om după înfățișare, dar înger sau chiar ființă dumnezeiască după înțelesul lăuntric, cu adevărat dumnezeiesc în suflet, viețuind în trup ca într-un adaos secundar, cu totul dăruit lui Dumnezeu, slujitor al marii jertfe (liturgice) și cu adevărat văzător al tainei, la fire simplu, după modelul minunatului Iacov, în viața publică binevoitor și apropiat de oameni, dar totodată retras, sfios și de o autoritate temută, stăpân pe lucrări mai înalte, cu o pricepere mai presus de fire, în haina monahală (numit) Eftimie, în chipul unui om fericit, dând glas, în toată curăția lui, cuvântului dumnezeiesc care se făcea arătat prin el. Astfel, în nepătimire, contempla sufletul ca pe o realitate divină și vedea cerul și pământul ca reunite într-o singură unitate și ajungea, în ceea ce privește partea sa înaltă, la o stare mai presus de fire și de nespus, iar partea de jos, adică trupul, spunea el, că este plină de uimire și minunată”

Același Psellos îi scrie unui episcop al Maditului contemporan lui, fără să îi dea numele, îndemnându-l să vină în Constantinopol ca să se înfățișeze împăratului, „aducându-i drept dar mirul sau untdelemnul cu bun miros al sfântului vestit la voi…”, nimeni altul decât Sfântul Eftimie, de la a cărui raclă se aduna mir. (Scrisoarea 291 către episcopul Maditului, compusă după anul 1057, în: ed. Stratis Papaioannou, Michael Psellus, Epistulae – Volumen I et II, Berlin, 2019, pp. 701-702).

Descrierea Sfântului Eftimie din lucrarea lui Psellos este aceea a unui bărbat cu viață aleasă, transfigurat prin rugăciunea euharistică și nevoință ascetică, a cărui autoritate ierarhică izvorăște din exemplul său bun. Portretul său se înscrie în tradiția idealului episcopal bizantin, în care funcția pastorală este inseparabilă de experiența spirituală profundă, și anticipează, în anumite accente, o viziune contemplativă a unității creației în omul nepătimitor, care va fi dezvoltată ulterior în spiritualitatea isihastă. În acest sens, Psellos completează tipologic imaginea ierarhului milostiv și îndreptător al păcătoșilor, oglindită în Everghetinos și și modelul făcătorului de minuni din hagiografiile Sfintei Parascheva.

Mai sunt și alte mărturii despre bunul nume al Sfântului Eftimie, păstrate în cronicile unor pelerini, pe care nu le vom mai include în acest articol. Dar pentru a evidenția și mai mult popularitatea acestui ierarh – azi aproape uitat – să amintim că păstorul Maditului este pomenit alături de alți sfinți tămăduitori (Pantelimon, Chir și Ioan, Ioan Teologul, Petru și Pavel, Nicolae al Mirei, Vasile al Cezareei, Epifanie al Salaminei, Ioan Gură de Aur și alții) într-o rugăciune grecească pentru vindecarea bolnavilor, păstrată în Codex Vindobonensis Phil. 178 (datat în 1429–1430), care conține lucrări filosofice și teologice grecești din epoca premergătoare căderii Constantinopolului.