Principala regulă de comunicare cu adolescenţii este asemănătoare cu cea a comunicării cu copiii, în general. Principiul de bază, în cazul dat, îl reprezintă dragostea şi înţelegerea. Asta aşteaptă din partea noastră copiii de orice vârstă, deşi, desigur, adolescenţa îşi are propria specificitate. Dacă cel mic nu a avut parte în copilărie de dragoste, aceasta poate să-i afecteze viaţa pe mai departe. La urma urmei, infractorii, de regulă, se nasc fie din copii dezavantajaţi, fie din copiii fără părinţi, din şcolile-internat ori din orfelinate.

Desigur, şi un copil dintr-o familie înstărită, care nu duce lipsă de nimic, poate să o apuce pe căi rele, însă această probabilitate este mai mică. Totuşi, prezenţa averii nu pare a fi un indiciu al iubirii părinteşti. Îmi amintesc că un preot a vizitat o puşcărie de minori. Stând înaintea acestora, a citit în privirile lor un singur lucru: în copilăria lor nu au avut parte de iubire.

Când un adolescent părăseşte casa ori intră într-un anturaj rău, el caută, de fapt, ceea ce îi lipseşte în familie: dragostea, înţelegerea şi respectul. Mai mult, autoritatea celui mai mare. Şi chiar atunci când el se alătură unor tineri, poate să caute acolo o schimbare a stării sale.

Acolo, adolescenţii înţeleg că aparţin unei mici şi respectabile familii, că îşi au rolul lor în „noua familie” şi văd un exemplu, căutând să se asemene tovarăşilor mai mari. Ei reprezintă o autoritate pentru tânăr.

Prin urmare, sarcina părinţilor este să creeze în familie toate condiţiile ca adolescentul să nu caute să fugă „într-o ţară îndepărtată” sau să caute altceva în afara casei. El trebuie să simtă că familia lui îl susţine, îi poartă de grijă şi îl înţelege. Familia să fie precum o adunare a celor mai buni şi credincioşi prieteni.

(Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 95-97)