Creșterea copilului are loc în familie. În primii ani, părinții reprezintă singurii educatori pe care-i cunoaște copilul. De-a lungul acestei vârste fragede putem vorbi de educație doar ca despre un întreg proces de cunoaștere în cadrul relațiilor unei celule familiale unite. Nu putem separa acest proces între învățare de ordin fizic și de ordin moral, nu putem vorbi de „instruirea” copilului, chiar dacă el învață atât de multe în timpul acestor primi ani.

Într-un sens real, se poate vorbi de o „preoție a părinților”. Datoria lor este aproape sacramentală, întrucât ei Îl aduc pe Dumnezeu în viața copiilor lor și o oferă pe aceasta lui Dumnezeu. Există un sfânt „caracter unitar” al acestei misiuni: felul în care o mamă schimbă scutecul copilului ei, felul în care îl hrănește sau se joacă cu el sunt tot atât de importante pentru creșterea duhovnicească a copilului precum este faptul de a se ruga pentru el sau de a-l aduce la biserică. Orice face o mamă pentru copilul ei are o semnificație religioasă, dacă prin această acțiune și relaționare ea își exprimă dragostea și grija, oferindu-i acestuia sentimentul de siguranță și de fericire.

Calitatea iubirii va fi afectată de felul relației dintre mamă și Dumnezeu. Iubirea unei mame poate fi posesivă, geloasă, nesigură sau plină de teamă și anxietate. Iubirea plină de bucurie, responsabilă, jertfelnică, pe care multe mame o oferă copiilor lor este religioasă prin însăși natura sa. 

(Sophie Koulomzin, Biserica și copiii noștri, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, București, 2010, pp. 64-65)