În cea mai mare parte a timpului, voi locuiți în cap, iar în inimă coborâți doar atunci când, ca rezultat al lucrului cu capul, se va trezi vreo simțire. Normal ar fi invers: în inimă să te afli permanent, iar capul să-l părăsești cu totul. Iar atunci când va apărea o necesitate a vieții duhovnicești de a lucra cu mintea, atunci mintea s-o facă șezând în inimă.

(Arhiepiscopul Antonie de Golânsk și Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice, Manualul isihiei, Editura Bunavestire, Galați,  2003, p. 68)