În vechime la noi exista următorul obicei: înainte de începerea fiecărui lucru gospodăresc, la dispoziţia persoanei celei mai în vârstă în familia ţărănească se adunau, de obicei, şi cei mici şi cei mari la rugăciunea comună. Aşa se proceda în cea mai mare parte înainte de începerea lucrărilor de primăvară la câmp, înainte de cositul fâneţelor şi a strângerii recoltei de grâu din timpul verii. Iar la această rugăciune comună a familiei, cei ai casei se adunau şi înaintea trimiterii recrutului în serviciul militar şi a plecării logodnicei după mire şi aşa mai departe. Dar, înainte să înceapă rugăciunea, cel ce avea „întâietate” în familie [mai marele casei], uitându-se mai întâi pătrunzător în jur să vadă dacă toţi ai familiei erau adunaţi, se întâmpla să spună impunător: „Luaţi loc” şi imediat toţi se aşezau, fiecare unde se cuvenea, iar pe copilaşi îi luau mamele la ele în braţe. Dintr-o dată totul în casă amuţea... Nici o discuţie între cei mari, nici un scâncet de copil nu mai erau permise în momentul acela... Treceau aşa două-trei minute, stăpânul casei se ridica, iar după el şi ceilalţi, şi toţi începeau să se roage înaintea dumnezeieştii icoane, unde mai înainte fusese aprinsă candela. Minunat obicei!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 12)