În luna ianuarie 24,

Pomenirea minunii dumnezeiești și a Cuvioasei Xenia

A lui Neofit preotul monah și zăvorât

în amintirea dumnezeiescului ajutor care a avut loc în chip străin către el și schimbarea morții timpurii prin stâncă și prin prăpastie, pe care a uneltit-o atotrăul demon, dar a risipit-o Atotmilostivul Dumnezeu, Cel ce are putere asupra vieții și asupra morții[1]

Fiindcă s-a prelungit durata vieții mele în această peșteră și aproape patruzeci de ani mi-a fost șederea fără de grijă în ea și fiindcă era mare năvala poporului, cu binecuvântate pricini sau nebinecuvântate, părutu-I-a, cred, mai întâi lui Dumnezeu, și mai apoi și mie să urc în partea superioară peșterii și în părțile de mai sus ale piscului. Și acolo să îmi sap o altă mică grotă, inaccesibilă celor mulți, și acolo să mă retrag ori de câte ori vreau ca să scap de multa și nepotrivita agitație și să nu cad puțin câte puțin din însingurarea și liniștea cea cunoscătoare de Dumnezeu atât de dragi mie. Dar iarăși inaccesibilitatea piscului și șubrezimea lui îmi cutremurau inima și mă făceau să dau îndărăt, dar am biruit acest cutremur și am biruit și altele prin nădejdea cea bună în ajutorul lui Dumnezeu și dorul de liniște cu cea mai bună nădejde.

Astfel alungându-mi toată frica și spaima cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-am adus aminte că cel ce nu îndrăznește în primejdii nu dobândește cele dorite. Pentru aceea și eu îndrăznind în primejdii și agățându-mi de Dumnezeu nădejdile mântuirii, am încercat ceea ce am crezut. Și după ce a fost pusă de frați o scară mare, am urcat cu crucea și cu Evanghelia în veșmânt preoțesc, cu cădelniță și lumânare. Dar negăsind nici un loc pentru a sta sau pentru a păși, s-au oprit unii pe scară, iar alții printr-o mașinărie am stat deasupra. Și săvârșind obișnuita rugăciune și citind apostolul cu Evanghelia și apolisul, îndată ne-am coborât. Și de atunci în fiecare dimineață dis-de-dimineață cu slavosloviile de dimineață și apolisul iarăși am implorat cu tărie eu singur deosebi dumnezeiasca bunăvoință.

Rugăciune

Stăpâne, zicând, Stăpâne și Doamne al milelor, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Cel ce ai întins cerul ca o piele[1] și l-ai întemeiat ca pe o boltă[2] pe nimic și ai întemeiat pământul pe temeliile lui[3] și l-ai întărit pe ape[4] și ai țărmurit marea cu nisip[5] și i-ai pus ei încuietori și porți[6], hotar pe care nu-l va trece[7], de Care se cutremură[8], Căruia Îi slujește toată făptura rațională și irațională, Însuți Doamne al meu, Doamne, binevoiește să duc la bun sfârșit și această încercare a mea în toată siguranța, spre slava Ta, Stăpâne, și mântuirea smereniei mele, cum în siguranță s-au făcut și alte lucruri în acest loc, multe și nesfârșite cu bunăvoirea și împreună-lucrarea Ta. Și nu îngădui, Stăpâne, să mă arăt cheltuială piscului șubred și să mă fac bucurie dușmanilor văzuți și nevăzuți. Dar binevoiește mai degrabă ca și acela să fie locaș al Preasfântului Tău Duh, turn de tărie de la fața vrăjmașului, dătător de mântuire pentru sufletul meu și al altor suflete care vor mântuirea, că Tu ești și Mântuitorul, și Tatăl și Dumnezeul nostru, al tuturor și ca un bun și iubitor de oameni al tuturor oamenilor care vor mântuirea și Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Și după rugăciune, sărutând cinstita cruce și sfintele icoane și înarmându-ne cu platoșa semnului stăpânesc, am ieșit. Și închizând ușa peșterii, încrezător, am urcat, zicând: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea, ia aminte la rugăciunea mea, de la marginile pământului către Tine am strigat, când s-a mâhnit inima mea, pe piatră m-ai înălțat. Povățuitu-m-ai că ai fost nădejdea mea, turn de tărie de la fața vrăjmașului. Locui-voi în locașul tău în veci, acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor Tale, că Tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile mele, dat-ai moștenire celor ce se tem de numele Tău și celelalte ale psalmului[9].

Și după ce am urcat și am început să sap, într-o parte săpam eu, în altă parte piscul sfărâmându-se ici și colo cădea singur, și eu șușotind către Domnul ziceam: Cel ce ai întărit la început cerurile cu pricepere și pământul l-ai întemeiat pe ape[10] Însuți Doamne, întărește și sălașul acesta. „Doamne Cel ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc și ai zidit Biserica”[11]. Însuți, Stăpâne, întărește și locașul acesta. Și adăugând la acestea, iarăși ziceam: „Auzit-am, Doamne, pe cântărețul Tău zicând că Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Lui se va sălășlui[12]. Va zice Domnului Sprijinitorul meu ești și scăparea mea, dobândind bunăvoința Ta. Nu se va teme de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua, nici de molima și demonul ce bântuie întru amiază[13]. Fiindcă și eu, Doamne, smeritul și nevrednicul, prin pronia și ajutorul tău am locuit și locuiesc aici, binevoiește ca și mie să-mi fii scăpare[14], acoperământ și ajutor, voi fi izbăvit din cursa vânătorilor-demoni[15]. Și voi fi acoperit cu acoperământul aripilor Tale[16] de molima și demonul de amiază[17] și îngerilor tăi poruncește să mă păzească pe mine cu harul Tău. Da, Doamne, fie mie astfel, că binecuvântat ești[18] în veci. Amin.

Ziceam acestea și săpam piscul, dar erau momente și când o făceam fără fier, fiindcă era foarte sfărâmicios. Dar în unele locuri era tare și greu de săpat chiar și cu fierul. Iar părțile exterioare ale piscului cădeau de la sine, încât nici nu mai îndrăznea cineva să se apropie de loc. Dar și frații de jos, văzând de departe multa cădere de pietre[19], erau cuprinși de frică, nu puțină, pe de o parte, pentru mine, pe de altă parte, pentru clădirile de jos, să nu cumva să se vatăme. Dar Dumnezeu, păzindu-le și pe acestea, și pe mine cu mila Lui, s-a încheiat lucrarea, s-a construit bine, zidul a ținut părțile cele șubrede și exterioare ale piscului, iar cele interioare le-am întărit eu cu multă temeinicie, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu prundiș și zidărie. Dar a fost și când iarăși l-am dat jos și l-am îndreptat câte puțin până ce, cu harul și împreună-lucrarea lui Dumnezeu s-a încheiat, încât puteam să spun celor ce vedeau aceasta : Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor![20]

Dar fiindcă binele nu este bine când are lipsă ceva dintre cele necesare, nu am suferit să mă opresc până aici. Căci știți cu toții ce încerc să spun, dar și eu am aflat prin cercare aceasta, că chiar dacă unele zile ar putea trece pe nemâncate și de aici s-ar opri evacuarea din pântece, este cu neputință însă să nu fii tulburat o dată, de două și de trei ori pe zi de eliminarea apei. Și am socotit că este greu, chiar și numai pentru aceasta, să cobor cu atâta dificultate la chiliile de dedesupt și voiam să fac o mică lucrare și deasupra. Dar nu am suferit să o fac aproape de noua chilie, din evlavie pentru biserica de jos și Sfânta Peșteră. Și iarăși mi se părea mare dificultate să tai piscul până în părțile sudice în dreptul chiparosului și să fac o cărare îngustă și lungă. Și mai era iarăși și altă dificultate foarte mare, de jos, era înfricoșător și numai a privi adâncul, de sus, iar din pricina șubrezimii piscului, spaima era și mai mare. Dar dragostea adeseori îl convinge pe îndrăgostit să disprețuiască și frica, și primejdiile și să încerce cele ale îndrăgostitului. Ceea ce poate am pățit și eu, adunând în sânul meu cele mai bune nădejdi în Dumnezeu, pe Care chemându-L iarăși în ajutor cu rugăciuni intense, am îndrăznit ceea ce doream, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme. Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa[21] și celelalte. Și chemând în ajutor cinstita cruce a lui Hristos și pe maica Lui cea fără de prihană, am îndrăznit cu încredere să mă apuc de lucru. Și după multă gândire și cercetare amănunțită și ajutor de la Dumnezeu, în câteva zile săpând și tăind în piatră, am trecut cu ajutorul lui Dumnezeu fără primejdie toate acele lucruri înspăimântătoare și pline de multă dificultate.

Și când am ajuns deja la capătul locului, unde nu se mai întrezărea nici o urmă de primejdie, am înălțat cu multă veselie slavoslovii și mulțumiri lui Dumnezeu, rostite tare și în taină. Atunci, așadar, mi s-a întâmplat întâlnirea cu molima și demonul cumplit de amiază[22]. Era cam pe la ceasul al șaselea, într-o zi de vineri[23], în care m-au întâmpinat lațurile morții[24], cum spunea David și porțile morții m-au înconjurat pe mine în grabă și când mă necăjeau am chemat pe Domnul și către Dumnezeul meu am strigat[25]. Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin de nu s-ar fi sălășluit în iad sufletul meu[26].

Dar pe când ședeam eu și săpam în piatră cu o daltă, dintr-odată din partea mea dreaptă s-a desprins o piatră mare ca o stâncă și tare, nelipsindu-i nimic din greutatea plumbului, lungimea de șase picioare, având grosimea mai mare decât poate cuprinde un bărbat cu brațele, a căzut pe lângă mine și, rupându-mi veșmântul pe umărul drept și lovindu-mă în coastă, m-a tras în jos. Și eu îndată am strigat cu glas mare și am zis: „Stăpână ajută-mă, Hristoase ajută-mă”[27]. Urgența nevoii nu mi-a mai lăsat nici urmă de discernământ, ca să fie chemat mai întâi Stăpânul, ci Stăpâna, și nimic străin.

Atunci, așadar, harul care pretutindenea este și pe toate le plinește[28] și care nu întârzie, a venit asupra mea mai iute ca fulgerul și a izbăvit sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi, și picioarele mele de la alunecare[29] potrivit dumnezeiescului David. Și cred că prin prezența nevăzută a îngerului, o, minune străină, o, taină nouă, o, negrăită și necuprinsă putere a lui Dumnezeu, a fost văzută stânca izbindu-se în spate și după ce și-a oprit căderea naturală în jos, în chip străin a fost împinsă în sus. A ținut prinsă cu partea de jos mâna mea dreaptă cu săpăliga și marginea piciorului, ca să nu cad jos. Așa cum se prinde în laț vânatul, așa eram și eu prins în cursă de stânca aceea, neavând nădejde de mântuire. În această cursă înfricoșătoare și nenorocire văzându-mă pe mine vrăjmașii cei nevăzuți s-au bucurat cu bucurie nu întâmplătoare. Totuși, „Binecuvântat este Dumnezeu Care nu ne-a dat pe noi spre vânare căilor lor, ci a izbăvit sufletul nostru din cursa vânătorilor. Căci cursa lor s-a zdrobit cu puterea lui Dumnezeu[30]și noi ne-am izbăvit cu harul și iubirea Lui de oameni. Căci Lui este slava în veci. Amin.

Mijlocul cuvântului

Astfel, cum spuneam, ținut fiind de piatră, piciorul stâng atârna în prăpastie, iar piciorul drept era întins aproape de-a lungul stâncii și lipit de ea, pe care harul venind nu a îngăduit să-l prindă dedesupt și să-l zdrobească. Pe lângă acestea, se mai vedea o priveliște mai presus de fire și străină, că mâna mea dreaptă, deși prinsă sub piatră, a fost păzită nevătămată, iar stânga, deși era afară liberă, vărsa picături de sânge pe pământ și pe sân, fiindcă degetul mic al doilea s-a rănit cumplit și dosul palmei s-a rănit puțin, dar eu nu știam, nici nu aveam vreo simțire cu privire la rănirea acestora. Dar am a spune despre acestea că, așa cum cuptorul haldeilor, ca nu cumva unii dintre cei fără Dumnezeu să presupună că focul acela era o închipuire și nu foc adevărat, neavând nici o lucrare arzătoare, i-a ars pe cei de afară și a arătat puterea lui arzătoare, iar cei din mijlocul văpăii au fost păziți nevătămați, aproape la fel a făcut harul atunci, și acum în chip străin și mai presus de fire[31].

Căci chiar dacă timpul dintre cele de acum și cele de atunci este nesfârșit și mare este diferența între ele, dar dumnezeiescul har fără de timp și nediferențiat vine pururea, putând face asemenea lucruri și chiar mai mari, acolo unde și voiește. Așa cum cei trei fericiți tinerii aceia, aruncați fiind în cuptor, deznădăjduindu-se de viața aceasta rosteau cele de pe urmă și ziceau: Ca arderile de tot ale berbecilor, Doamne, și ale taurilor și ca zeci de mii de miei grași, așa să fie și jertfa noastră bineplăcută înaintea Ta astăzi și să se săvârșească, fiindcă nu este rușine celor ce se încred întru Tine[32]. Și așa cum vitejii aceia ziceau acestea nemaiavând nici o nădejde de viață, tot așa și eu, văzând avântul nestăpânit al pietrei împinse în jos, am deznădăjduit de viața aceasta.

Dar ținut fiind de piatră, cum spuneam, altă spaimă m-a cuprins. Căci mă gândeam că chiar dacă m-aș slobozi de piatră, și așa mă voi prăbuși jos, pentru că nu aveam nici de ce să mă țin, nici pe ce să calc, măcar câtuși de puțin. Dar îndată și această teamă a inimii mele a îndepărtat-o harul care a venit și a adus în schimb curaj și veselie, am început a spune: Dumnezeul nostru, scăparea și puterea noastră, ajutor în necazurile ce ne împresoară[33].

Și întorcându-mă, văd aproape de mine stând pe ieromonahul nostru, pe nume Iacov, tremurând tot ca o trestie cutremurată de vânt[34], neștiind deloc nici ce să facă, nici ce să zică. Către acesta am și spus cu glas netulburat: „Nu te teme, frate, nu te teme, ci ridică piatra cu grijă, poate ușurat fiind puțin, voi scoate mâna mea”. Dar făcând aceasta și ostenindu-se, piatra a rămas nemișcată, grea ca plumbul. Apoi, strigându-i și pe ceilalți frați, au urcat în grabă, dar din pricina locului strâmt stăteau în șir, unul în spatele celuilalt. Căci era înaltă cărarea pe care o săpasem, strâmtă și poteca și nu era nimic mai mult pe ce să te sprijini. Pe cărare stăteau în șir, în multă neputință. Dar eu am spus iarăși monahului de care am vorbit, cel aproape de mine: „Ia barosul și lovește piatra”. Luând el și lovind, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a rupt în două bucăți, mai mult decât poate ridica un bărbat, și de cum acestea s-au rostogolit puțin de pe piatră, greutatea a devenit mai mică, pe care ridicând-o cu ușurință, mi-au scos mâna, o, putere dumnezeiască și negrăită, nimic pătimind, afară numai că degetul cel mic a amorțit un pic. Iar eu sprijinindu-mă cu o mână de piatră, pe cealaltă ținând-o frații și eu trăgându-mă spre ei, cu greu am ieșit din prăpastia deasupra căreia atârnam. Și sprijinindu-mi picioarele pe poteca mică de care am vorbit, și ridicând mâinile sus, am dat slavă lui Dumnezeu, Care m-a izbăvit pe mine în chip străin dintr-o asemenea moarte. „Și Te voi înălța, Doamne, Te voi înălța”, ziceam, că m-ai ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei împotriva mea. Doamne Dumnezeule, strigat-am către Tine și m-ai  vindecat. Doamne, scos-ai din iad sufletul meu și mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă[35] că binecuvântat ești[36] în veci. Amin.

Și astfel, cu inima plină de multă bucurie, voiam, spre slava lui Dumnezeu și rușinarea demonului să iau barosul de care am vorbit mai înainte și dintr-o lovitură să zdrobesc piatra, dar am fost împiedicat de frați. „Trebuie, ziceau, să îngrijim degetul rănit, ca nu cumva, când se va răci vremea, să-ți provoace durere.” Am urmat și eu sfatului lor. Am coborât îndată și cu apă călduță mi-au spălat mâna și tăietura și am legat cu legători degetul sângerând. Căci era rana lui cumplită. S-a tăiat tot buricele degetului până la unghie și eu nu știu să spun felul în care m-am rănit, dar este străin lucru cum de unghia a rămas, cu ajutorul lui Dumnezeu, nevătămată. După ce degetul a fost bandajat și săvârșind sinaxă ca de obicei și după ce frații au gustat pâine, le-am poruncit lor zicând: „Vedeți să nu spuneți nimănui ce s-a întâmplat, ca nu cumva vreunul dintre iscoditori, în loc să se minuneze, să iscodească cele ce nu se cuvin”. De aceea s-a trecut sub tăcere faptul până la o vreme. Și eu, slobozindu-i pe frați, am intrat în peșteră și m-am întins în culcușul meu, vărsând multe lacrimi de mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce m-a izbăvit în chip străin dintr-o moarte năprasnică și amarnică și de necinste. Iar durerea degetului, mărindu-se câte puțin, îmi provoca durerile cele mai ascuțite și usturătoare. Și neavând nici o odihnă culcat, m-am ridicat în grabă și luând hârtie și condei, am început să scriu și să zic astfel: „Străin lucru cu adevărat și foarte străin”. Dar fiindcă a venit noaptea și durerea se intensifica și nu mai puteam să scriu și să lupt cu atâta durere, ridicându-mă, m-am întins iarăși. Și acum puneam mâna pe pieptul meu, acum o ridicam în sus, acum o țineam dreaptă, dar ușurare durerii nu era nicidecum și eu m-am ridicat la și mai multă slavoslovie a lui Dumnezeu. „Căci dacă un vârf de deget”, ziceam, „ne topește așa, ce oare am pătimi dacă s-ar zdrobi piciorul sau s-ar rupe mâna sau s-ar sfărâma o parte a trupului. Căci dacă s-ar fi îngăduit să mă prăbușesc în prăpastie cum era pornirea firească, cine ar putea descrie cumplita aceea tragedie și nenorocire? Dar mă refer la zdrobirea mădularelor, la desfacerea încheieturilor, tăierea trupului, împrăștierea creierului și revărsarea măruntaielor și, într-un cuvânt, nimicirea totală a trupului. Căci prăpastia nu era mică pentru ca mică să fie și zdrobirea, ci era de optsprezece stânjeni, cum am aflat eu însumi după aceea prin cercare măsurând-o. Dar și de la chiparosul care era jos, era destul ca să sfărâme și trupul unui elefant, darmite un trup neputincios precum al meu.

Gândindu-mă la acestea și luptând cu durerea și ținându-i piept, am petrecut toată noaptea aceea fără somn, până în șase zile, având dureri și chinuri. Pentru aceea am făcut și febră, de la care lipsa poftei de mâncare și nesomnul m-au doborât complet și petreceam abia respirând, nedeosebindu-mă aproape cu nimic de un mort. Dar după ce au trecut cele șase zile, s-a liniștit toată durerea și Dumnezeu m-a înzdrăvenit. Și eu gândindu-mă la purtarea de grijă a lui Dumnezeu avută către mine, Îl slăveam pe El și iarăși Îl voi slăvi, dar și vouă, ca unor iubitori de Hristos, ascultătorii mei, să dați împreună cu mine slavă lui Dumnezeu.