În timpul sărbătoririi Înălţării Cinstitei Cruci, după doxologie, preotul ţine în mâini Cinstita Cruce şi iese prin uşa diaconească de miază-noapte, în urma paracliserilor care poartă lumânări aprinse.

În anul 1959, la Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos, după ce s-a rostit prima ectenie a slujbei tradiţionale a Înălţării Cinstitei Cruci, care se săvârşeşte în mijlocul bisericii, când preotul se îndrepta spre partea cealaltă a analogului ca să rostească ectenia a doua, s-a apropiat de el brutarul mănăstirii, părintele Arsenie, ţinând în mână un vas cu puţin aluat făcut din făină şi apă, pe care l-a pus sub discul cu Cinstita Cruce.

Văzând aceasta, unul din bătrânii cu care stăteam la strana dreaptă, s-a supărat şi mi-a spus cu glas şoptit:

– Părinte Lazăre, ce face nerodul acela? De ce încurcă slujba?

– A uitat să pună aluatul la vremea potrivită şi de aceea se sileşte acum să-l pună sub Cinstita Cruce. Trebuia să-l pună din timp, fără să deranjeze, dar şi acum harul Cinstitei Cruci va lucra ca aluatul să devină maia (drojdie) nouă.

Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.

Aflând acestea, bătrânul care îl dispreţuise pe părintele Arsenie, a rămas uimit şi se minuna de lucrarea Cinstitei Cruci. Apoi i-au mai povestit despre această minune şi alţi monahi şi mai ales prescurarul mănăstirii, monahul Sofronie, care i-a mărturisit că, atunci, când pentru prima dată a pus aluatul sub Cinstita Cruce, a fost cuprins de multă neîncredere si s-a îndoit că va crește și se va face maia nouă.

„Însă, – o, străină minune! – părintele meu, i-a spus acela, spre deplina mea încredinţare, în aceeaşi zi, după ce s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, am mers la prescurărie, unde pusesem aluatul, şi descoperind cu multă neîncredere şi îndoială vasul, am văzut că este plin şi se revărsa şi în afară. Atunci m-am minunat, mi-am făcut semnul crucii şi am slăvit pe Domnul, Căruia I-am cerut iertare pentru necredinţa mea de mai înainte.

Iar aceasta s-a făcut în mod deosebit pentru necredinţa mea, deoarece, aşa cum mi-au spus monahii care ştiau ce se întâmplă de obicei, în prima zi creşte numai foarte puţin. Apoi o frământă cu altă făină, iar a doua zi creşte atât de mult, încât se revarsă din vas.”

Am amintit această minune, deşi multora le este cunoscută, pentru că dintotdeauna au existat oameni ca Toma necredinciosul, dar şi pentru a afla despre ea şi generaţiile viitoare, a căror credinţă numai Dumnezeu ştie cât de fierbinte va fi.

O minune asemănăstoare se petrece în fiecare an şi la Mănăstirea Vatoped.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 168-169)