Părinte Lazăre, atunci când m-am inchinoviat, prin anul 1916, nu prea puteam să mănânc la trapeză mâncăruri gătite. Nici peşte, nici brânză, nici roşii, nici ouă şi de cele mai multe ori mă sculam flămând de la masă. Şi asta mă mâhnea foarte mult. „Cum să trăiesc aici, în chinovie, mă întrebam în sinea mea, de vreme ce nu pot respecta rânduiala mesei? Şi aceasta se întâmpla nu pentru două sau trei zile”. La aceasta mă gândeam şi mult mâhnindu-mă, îl rugam pe Sfântul Ioan Botezătorul din tot sufletul meu să-şi facă milă de mine ticălosul.

Nu a trecut multă vreme şi – o, grabnicul tău ajutor părintesc, Cinstite Înaintemergătorule! – într-o Duminică, stăteam la trapeză, deşi nu aveam poftă să mănânc nimic. După ce citeţul a spus obişnuita rugăciune, Tatăl nostru şi celelalte, şi egumenul a binecuvântat masă, într-un chip cu totul ciudat am simţit o schimbare. Am simţit o bună mireasmă şi, aşa mâhnit cum eram, dintr-odată mi s-a umplut inima de bucurie şi veselie. Şi mi-a venit atâta poftă de mâncare, încât am mâncat tot peştele şi brânza ce erau puse pe masă, care mi s-au părut nespus de gustoase. Mult mă minunam de schimbarea săvârşită cu mine! În cele din urmă mi-am dat seama că aceasta a fost o cercetare a Harului în urma rugăciunii pe care am făcut-o Sfântului Ioan. I-am mulţumit din tot sufletul şi de atunci pot să mănânc cu poftă orice mâncare dintre cele pe care înainte nu le puteam mânca. Cu ale lui mijlociri să ne săvârşim cealaltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să ne învrednicim de fericirea veşnică în Ceruri! Amin.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 129-130)