Să încercăm să ne tămăduim de miopia sufletuluişi să nu ne preocupăm doar de cele vremelnice, pământeşti; să căutăm a desluşi cu ochii minţii ce ne aşteaptă mâine – viaţa cea fără de sfârşit – şi să ne înălţăm inimile spre patria cea de sus.

Este, într-adevăr, o miopie fără seamăn a sufletului nostru nemuritor, a privi numai la prezent, la cele văzute, perceptibile prin simţuri şi care convin doar unor senzaţii trupeşti, şi a nu privi înspre veacul viitor, la „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” – bunătăţi – pe care Preabunul şi Preaînţeleptul Dumnezeu le-a gătit celor ce-L iubesc pe El (1 Corinteni 2, 9).

Ne dăm seama oare de ce ne-a lipsit miopia, căreia   ne-am dat de bunăvoie? Ne-am lipit ca muştele de dulceţile pământeşti şi nu mai vrem în ruptul capului să ne dezlipim de ele! Fericit cel ce dispreţuieşte dulceţile lumii acesteia! Fericirea aceluia nu va avea sfârşit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 224-225)