La data de  10 august 1964, Domnul a chemat la Sine pe unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei din perioada interbelică şi chiar postbelică, Mitropolitul Visarion Puiu. Luptase o viață întreagă pentru Hristos și pentru  propășirea Bisericii și a neamului din care a odrăslit, așezându-I la picioarele lui Iisus toată dragostea și dăruirea, toată priceperea și sârguința, toată sensibilitatea și perseverența sa.

În aceste clipe de pioasă amintire se cade să ne reamintim de clipele cele din urmă ale ierarhului bucovinean prin intermediul informațiilor ce mi-au fost istorisite de preotul Dumitru Emilian Popa din Freiburg - Germania, martor ocular a liniștitului apus. Părintele Dumitru, mutat şi el la Domnul în anul 2004, a fost unul dintre ucenicii de suflet şi unul dintre puţinii români care l-au preţuit pe mitropolit necondiţionat, până la capăt. El a avut fericirea să primească Sfânta Taină a Preoţiei chiar prin mâinile iubitului său duhovnic şi mentor, vlădica Visarion.

În una din multele vizitele pe care i le făcuse în  vara lui 1963,  ucenicul a observat  că vlădica parcă nu mai avea răbdare; ca și cum ar fi aşteptat  de mult acea zi în care să-i explice cum trebuie să decurgă slujba înmormântării sale. Luă un aghiazmatar, continuă părintele Dumitru,  şi-mi arătă ce trebuie şi cum trebuie să fac. Eu tot încercam să mă abat de la acest subiect, dar nu am reuşit.  După ce-i explică cum trebuie să decurgă pregătirile şi slujba înmormântării îi spune: „Mi-am făcut o casă nouă şi te invit să o vezi!”. Mirat, îşi aminteşte părintele, pornesc însoţit de vlădica, ieşim afară din sat şi facem spre dreapta, intrând în cimitirul satului. La capătul cimitirului, spre stânga era un mormânt nou, frumos betonat, cu o piatră funerară pe care scria numele mitropolitului cu data naşterii şi ţara sa de origine – România. „Ce zici, îţi place?… îmi spune cu blândeţe. A mai rămas să-mi pui doar data morţii mele”. M-am întristat foarte mult. Am plecat capul spre pământ şi l-am rugat să plecăm de acolo şi până acasă nu am mai scos nici un cuvânt, adaogă trist povestitorul.

În luna iulie a anului 1964, după ce primise vizita din ţară a fratelui său, dr. Constantin Puiu, bucuros, vlădica se pregătea de repatriere. Simţindu-şi sfârşitul aproape, voia probabil să aştepte învierea de obşte în pământul pe care l-a iubit, pentru care a luptat şi pentru care a suferit foarte mult. În mod subit, bătrânul mitropolit răcise foarte tare și făcuse un al doilea infarct. După trei săptămâni de la dramatica și eșuata încercare de repatriere, într-o  zi de luni, pe 10 august 1964, părintele Dumitru a primit telefon de la persoana ce-l îngrijea pe mitropolit care, cu o voce tremurândă, îi dădea trista veste: „La ora  13, după ce a prânzit, Înaltpreasfințitul Visarion a adormit liniştit”. Părintele a plecat de îndată către Viels Maisons,  rânduind  cele de cuviinţă înmormântării.

Vineri, 14 august 1964, în Biserica parohială din sat, de rit romano-catolic, a avut loc slujba pogribaniei oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu Protoiereul Mitrofor Emilian Vasiloski, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, apoi preoţii Kowalawski, Nicolae Staski şi arhidiaconul Nicolae din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Paris. Alături de aceştia, amintim şi pe cel ce s-a îngrijit de cele necesare înmormântării, preotul Dumitru Popa. După slujba oficiată în biserică cortegiul funebru a pornit spre mormântul dinainte pregătit de însuşi mitropolitul. Soborului ortodox amintit adineauri i s-a mai adăugat la cimitir parohul local, Monseniorul Gheorghe Cozma, delegatul  Bisericii Greco-Catolice româneşti din Franţa și Monseniorul Vasile Zăpârţan reprezentantul Bisericii Greco-Catolice româneşti din Germania Federală. Cuvânt de despărţire şi omagiere a personalităţii Mitropolitului Visarion Puiu au ţinut: părintele Emilian Vasiloski, părintele Nicolae Staski şi domnii Virgil Mihăilescu, directorul Bibliotecii româneşti din Freiburg-Germania,  Demostene Nacu, delegat din partea  Bisericii româneşti din Paris. A mai vorbit şi jurnalistul Constantin Arsene. Din ţară nu a ajuns nimeni, nici chiar fratele mitropolitului Visarion.

Părintele Dumitru, în multele discuţii telefonice pe care le-am avut, mi-a mărturisit că suferindul vlădică, după plecarea fratelui său şi conştient că sfârşitul se apropie fără ca el să mai poată călca pe sfântul pământul românesc, şi-a exprimat în repetate rânduri dorinţa ca măcar rămășițele pământești să-i fie repatriate. Chiar în ultime zile îşi testamentase şi locul, anume Iaşul, cimitirul Eternitatea, lângă părinţii săi, Ion şi Elena Puiu. Este știut, însă, că locul ales de însuși ierarhul Visarion pentru așteptarea venirii Marelui Arhiereu şi Judecător a fost Schitul Vovidenia, devenit punct de reculegere şi retragere  încă din timpul vieţii sale pământești. Unul dintre documentele expuse în casa muzeu arată că Patriarhul de atunci al României, Nicodim Munteanu, îi aprobă Mitropolitului Visarion construirea cavoului la Schitul Vovidenia. Testamentarea pe care a făcut-o nu cu mult timp înainte de moarte o putem considera ca o a doua variantă pe care Mitropolitul a ales-o având în vedere că, deja în 1964, casa de la Vovidenie trecuse în proprietatea statului, în ea organizându-se un muzeu memorial dedicat cunoscutului prozator care  i-a salvat casa, să nu fie transformată de regimul comunist în sediul Cooperativei Agricole de Producție ( C.A.P.) din comuna Vânători-Neamț.

Acum, când numele Mitropolitului Visarion este pomenit la Vovidenia cu pietate şi cuvenită recunoştinţă,  ar fi timpul ca rămăşiţele sale pământeşti să fie aduse acasă pentru a se odihni  în pământul ţării și depuse  aici, în locul mult dorit de el. Voia, probabil, ca timpul petrecut la Vovidenie să-i fie vegheat de  perenul verde al bradului care să-l înconjure şi să-i amintească de frumuseţile veşnic vii ale sufletului care caută neîncetat pe Dumnezeu.