Între tăcerea cerului şi a pământului, înţelepţii se întreabă unii pe alţii, cu înverşunare: ce este materia, ce este spiritul? Iar moartea stă pe mormânt şi răspunde fără tocmeală: materia este aluatul, spiritul este drojdia; voi sunteţi pâinea, iar eu oaspetele.

Mai mare decât toţi vei fi atunci când te vei preface pe tine, cu gândul, în nimic; când te vei ridica cu duhul tău până la Duhul Nesfârşit şi, din înălţime şi depărtare, vei privi asupra ta însuţi ca asupra unui obiect, tot aşa de nepărtinitor cum priveşti acum, în trup, toate celelalte lucruri din jurul tău; când, din acea depărtată înălţime, vei privi asupra ta ca asupra unuia care a murit, ca asupra prafului împrăştiat şi dispărut; când vei şti să vezi chiar moartea în trecut; zic în trecut, adică fără prezent şi viitor.

Atunci moartea, care necontenit te ameninţă să-ţi ia trupul, nu-ţi va părea mai de temut decât vântul care ameninţă să-ţi ia pălăria.

Deoarece abia atunci vei cunoaşte că sufletul tău poate exista şi fără trup, ca şi capul fără pălărie.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, p. 24)