Moartea ne vorbește despre iubire
Taina uimitoare a iubirii stă în aceea că suntem chemaţi să iubim tot atât de mult pe cât ne-a iubit Dumnezeu, adică să ne punem viaţa pentru ceilalţi până la totala dăruire.
Moartea fiinţelor dragi, apropiate nouă, ne vorbeşte de iubire şi ne cere socoteală asupra felului nostru de a iubi: cum iubim?, pentru câtă vreme? pentru totdeauna?, profund sau superficial?, gândindu-ne doar la noi sau uitând de noi pentru a iubi, pentru a ne gândi din toată fiinţa numai la celălalt?... Va suna ceasul regăsirilor... Cum vor fi aceste regăsiri? Pentru cei care de-a lungul întregii vieţi au rămas credincioşi unei prietenii, unei iubiri care deunăzi le-a încălzit inimile, ele vor fi un izvor de bucurie. Dar ce va fi dacă la vremea regăsirii vom constata cu groază că pe această fiinţă, aşa-zis iubită în timpul vieţii sale, am lăsat-o să cadă în uitare la scurt timp după moartea sa? Negândind decât la noi şi despre noi, nu am fost în stare să păstrăm fiinţa iubită în memoria inimii, în singura memorie capabilă să reziste timpurilor, îmbătrânirii, să rămână neştirbită în calea vânturilor şi a mareelor.
Noi îl rugăm pe Dumnezeu pentru veşnica pomenire a răposaţilor noştri, ca să nu-i dea uitării. Iubirea lui Dumnezeu merge până la jertfa de Sine: El iubeşte până la a muri pe Cruce, până la lepădarea deplină de Sine. Iar noi îi aparţinem lui Hristos, şi Dumnezeu ne cere să iubim cu iubirea Lui, să ne aducem aminte cu memoria Lui, să fim pe pământ mărturie vie a faptului că putem să nu ne temem că vom fi uitaţi - pentru că nu vom fi daţi uitării, să fim mărturie a faptului că omul poate să se piardă în întregime pe sine din iubire pentru aproapele său, fără a înceta totuşi să fie viu - pentru că Dumnezeu, ca şi toţi ceilalţi, îl va păstra în amintirea Lui.
Taina uimitoare a iubirii stă în aceea că suntem chemaţi să iubim tot atât de mult pe cât ne-a iubit Dumnezeu, adică să ne punem viaţa pentru ceilalţi până la totala dăruire. Aceasta ni s-ar putea părea înfricoşător. Şi ne spunem: dacă mă uit pe mine şi dacă nimeni nu se mai gândeşte la mine, atunci nu e oare posibil să dispar cu totul din lumea celor vii? Dacă nimeni nu-şi mai aminteşte de mine, dacă am să cad în uitarea generală, ce se va întâmpla? Dumnezeu nu va uita, Maica Domnului nu va uita, sfinţii nu vor uita, îngerul nostru şi oştile cereşti nu vor uita; chiar şi cei păcătoşi, lipsiţi de statornicie şi slabi, nu vor uita, ei care dea lungul vieţii nu au ştiut să iubească până la capăt, dar au ştiut să iubească având inima sfâşiată de durere (de durerea pierderii), fără a putea uita vreodată.
Nădejdea noastră în viaţa veşnică stă în aceea de a fi iubiţi; e inutil deci să forţăm nota, impunându-ne celor din jur şi făcând apel la cele trăite împreună, repetând acel nu uitaţi! nu uitaţi! amintindu-le nu numai faptele bune, dar şi acele fapte susceptibile de a-i irita, doar ca să nu fim uitaţi şi să scăpăm de sentimentul acesta înfricoşător de a nu exista, de a vedea viaţa scurgându-se pe lângă mine, de a nu fi decât o umbră, propria mea fantomă, pe care nimeni nu o vede, nu o aude, nu o cunoaşte... Putem să alungăm această teamă. Nu vom fi lipsiţi niciodată de această iubire, de la care nici înălţimea, nici adâncul, nici lungimea, nici lărgimea nu ne vor putea smulge, după cum spune Apostolul Pavel (Rom. 8, 39). Nimeni nu e exclus de la iubirea dumnezeiască.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sf. Siluan, p. 160-162)