Pe când încă se nevoia în peştera sa, cunoscându-şi sfârşitul vieţii, cu patruzeci de zile înainte, Cuviosul Antonie a chemat pe ucenicul său, Ieromonahul Nicolae, spunându-i în taină: „Sfârşitul mi s-a apropiat. După mutarea mea la cele veşnice, să pui trupul meu în groapa ce am săpat-o la uşa peşterii”.

După trecerea la Domnul, pe 23 noiembrie 1719, Cuviosul s-a arătat de mai multe ori în vis ucenicilor săi, ca fiind în biserică şi cu o cruce strălucitoare la piept. Ucenicului său celui mai apropiat i s-a arătat de asemenea zicându-i: „Nu te întrista pentru ducerea mea din această lume, ci mai mult bucură-te că sunt la odihnă veşnică. De aici mă voi ruga pururea pentru voi”.

În anul 1812, cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepot al Cuviosului Antonie, cercetând peştera de la Schitul Iezer, a mai găsit acolo pe Ieroschimonahul Ştefan, „şezând acolo de 50 de ani”. Chiriac a dorit „să caute moaştele Cuviosului”, dar l-a oprit părintele Ştefan, zicându-i că s-au arătat semne înfricoşate celor ce voiau să facă aceasta. A reparat însă paraclisul din peşteră, cu intenţia de a se retrage şi el aici. Tot Chiriac Râmniceanu are meritul de a fi căutat „cu mare cheltuială şi osteneală” informaţiile privind viaţa Cuviosului Antonie. El a găsit documente în satul Dobroceni – Vâlcea.

Şi Sfântul Calinic de la Cernica, în vremea când era Episcop la Vâlcea, a dorit să afle Moaştele Cuviosului Antonie, dar, surpându-se malul de pământ direct pe mormântul Sfântului, a renunţat.

Abia după canonizarea Sfântului Antonie în anul 1992, s-a făcut dezgroparea sfintelor sale moaşte. Osemintele Cuviosului au fost găsite îngropate la intrarea în peşteră şi au fost mutate la Schitul Iezer, unde au fost aşezate spre închinare.

Părticele din moaştele Sfântului Antonie se află spre închinare la Schitul Darvari din Bucureşti, la Mănăstirea Brâncoveni de lângă Slatina şi la Biserica „Sfântul Antonie cel Mare” din cartierul Drumul Taberei-Bucureşti.