Credincioșii care sosesc în această perioadă la Iași cu prilejul hramului Mitropoliei Moldovei și Bucovinei vor avea ocazia de a se închina în acest an și la moaștele Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi. Acestea au fost aduse vineri seară de către o delegație condusă de părintele Benedict Sauciuc, starețul Mănăstirii Neamț, și așezate peste noapte în altarul Catedralei Mitropolitane.

După slujba de mulțumire săvârșită în interiorul sfântului locaș, Preasfințitul Părinte a adresat pelerinilor un cuvânt de binecuvântare: „Slujba de astăzi este o slujbă de mulțumire adusă Bunului Dumnezeu pentru că a ajuns în mijlocul nostru Sfântul Paisie, cel ce este în acest an mult cinstit, pentru că prin această slujbă punem început sărbătorilor închinate prăznuirii Sfintei Parascheva. Precum sfinții în viață au putut să întipărească în sufletul lor lucrarea Duhului Sfânt, și noi să împlinim lucrarea lor. De aceea îi cinstim pe sfinți, pentru aceea îi avem înaintea ochilor noștri, ca să urmăm pașii lor. Să ne fie nu doar ocrotitori, ci și inspiratori în viață, ca să lucrăm sfințenia. În fața sfinților, suntem chemați să râvnim vieții lor, să ne bucurăm de viața lor, și să înțelegem că viața lor ne este pusă ca semn că Hristos este în mijlocul nostru. Vă mulțumim tuturor care împărtășiți cu noi această bucurie! Domnul să vă ocrotească și să vă răsplătească dragostea și credința cu care veniți la Iași, spre a vă închina celor doi sfinți”.

Sărbătoarea de anul acesta a Sfintei Cuvioase Parascheva este dedicată Anului omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și anului comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț. Ținând cont că se împlinesc 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie (1722-1794), alături de Ocrotitoarea Moldovei va fi așezată spre închinare și racla cu sfintele moaște ale sfântului cuvios.

Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să venim pentru a treia oară de la Mănăstirea Neamț cu sfinte moaște. După cum știm, tradiția noastră frumoasă, de după 1990, este aceea a aducerii, în fiecare an, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, a unor sfinte moaște, atât din țară, cât și din străinătate. Dacă în 2013 am fost cu moaștele Sfântului Simeon din Muntele Minunat, al cărui cap se află la Neamț, fiind dăruit de Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt în anul 1463, în 2016 am venit cu moaștele Sfintei Mare Mucenițe Tecla cea întocmai cu apostolii, sfinte moaște care au fost dăruite de Mănăstirea Dochiariu, în 1783, și, după cum știm, era atunci stareț Sfântul Paisie.

A presărat Domnul de-a lungul istoriei noastre creștine sfinți în toate timpurile și mai ales în toate locurile. Dacă în secolul XVIII-lea, Sfântul Paisie a fost înnoitorul vieții spirituale, suflul său a fost până în zilele noastre și, cu ajutorul lui Dumnezeu, și în continuare, a mărturisit, la final, părintele stareț Benedict Sauciuc.

Sâmbătă, începând cu ora 6.00, mii de pelerini din întreaga țară sunt așteptați la Iași pentru a aduce un prinos de recunoștință Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfântului Cuvios Paisie.

***

Viața Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț (1722-1794)

Cuviosul Paisie s-a născut la Poltava, în Ucraina, la 21 decembrie 1722, în familia protopopului Ioan Velicikovschi și a soției sale, Irina, ajunsă mai târziu monahie, cu numele Iuliana, în Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din împrejurimile Poltavei. Petru – numele de botez al Sfântului Paisie – era al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați, care muriseră cu toții înainte ca el să atingă vârsta de douăzeci de ani. Orfan de tată de la vârsta de patru ani, a învățat să scrie și să citească sub îndrumarea mamei sale și a fratelui mai mare, Ioan.

Între 1735-1739, urmează primul ciclu al Academiei Duhovnicești din Kiev. Încă din acești primi ani ai copilăriei, Petru a căutat să împlinească marea aspirație a vieții sale, aceea de a se face monah, ca pe o necesitate a sufletului său. Mai întâi a mers la Mănăstirea Liubețk, aproape de orașul cu același nume, apoi la cea din Medvedovski, la sud de orașul Kiev – parte a Ucrainei de astăzi, ce se afla atunci sub administrație poloneză –, unde a îmbrățișat prima treaptă a monahismului, cea de rasofor, la 19 ani, primind numele de Platon.

Reîntors la Kiev, dar temându-se de conflictele religioase și naționale frecvente atunci în teritoriul administrat de polonezi, s-a refugiat mai întâi în faimoasa Lavră a Peșterilor (Lavra Pecerska). Platon, viitorul stareț Paisie, se îndrăgostise de pământul Moldovei, de poporul creștin și de limba sa, atunci când participase la Liturghia săvârșită la Kiev în limba română de mitropolitul Antonie al Moldovei. Astfel, la începutul anului 1743, după o scurtă ședere la Schitul Dălhăuți, a mers la Schitul Trăisteni de la curbura Carpaților unde egumen era părintele Mihail, care emigrase cu mulți ani înainte împreună cu alți monahi ucraineni în Principatele Române. Aceste schituri, împreună cu alte zece așezăminte monahale similare din regiune, se găseau atunci sub povățuirea duhovnicească a starețului Vasile de la Poiana Mărului. Platon, însă, nu l-a urmat pe acesta, de frică să nu fie constrâns a primi hirotonia întru preot. A mers la Schitul Cârnul, preferând să viețuiască în liniște în preajma sihăstriei bătrânului isihast Onufrie. În cei aproximativ patru ani de ședere în Țara Românească, din primăvara anului 1743 până în 1746, după Paști, el a învățat limba română, dar mai cu seamă a avut prilejul de a se iniția în experiența vieții monahale într-un climat de intensă viață duhovnicească și contemplativă. Era o perioadă în care monahismul Principatelor Române ale Valahiei și Moldovei reprezenta „unul dintre cele mai înfloritoare colțișoare ale lumii ortodoxe”.  

Strânsele legături existente între Principatele Române și Muntele Athos, cu un flux continuu de monahi în ambele sensuri, și dorința de a evita hirotonia l-au determinat pe tânărul Platon să caute la Sfântul Munte locul ideal în care să-și împlinească vocația sa monahală. El pleacă spre Athos la începutul verii anului 1746, sosind acolo la 4 iulie. Întrucât monahii de origine slavă viețuiau în Mănăstirea Pantocrator, el s-a așezat în împrejurimile acestei mănăstiri, într-un loc retras, numit Kyparis. A viețuit acolo mai mult de trei ani în singurătate și sărăcie, până când la Athos a sosit starețul Vasile de la Poiana Mărului. Acesta l-a îndrumat în lupta duhovnicească și l-a tuns monah cu numele Paisie. Era în anul 1750, iar Paisie avea atunci aproape douăzeci și opt de ani.

La mai puțin de trei luni după aceasta, sosește din Moldova monahul Visarion, care îl roagă pe Paisie să-l primească drept ucenic. Peste un timp, li se vor alătura alți monahi români, iar mai târziu și slavi. De la Kyparis, ei s-au mutat în edificiile mai încăpătoare ale chiliei Sfântul Constantin, dependentă de Mănăstirea Pantocrator. Când numărul fraților a ajuns la doisprezece monahi, s-a resimțit necesitatea de a avea un preot și un duhovnic pentru comunitate și pentru săvârșirea pravilei bisericești. La insistența ucenicilor și constrâns de situație, Paisie acceptă preoția, în 1758, la vârstă de 36 de ani, fiind hirotonit de episcopul român Grigorie Roșca.

Creșterea continuă a comunității în următorii ani l-a obligat să se mute din nou la schitul mai încăpător al Sfântului Proroc Ilie, ce era pe atunci pustiu. Renovează încăperile schitului din temelie și adaug încă alte șaisprezece chilii noi. După șaptesprezece ani de viețuire în Sfântul Munte, dată fiind situația în fața autoritățile otomane, căci Sfântul Munte se afla atunci sub jurisdicția administrativă turcească, starețul Paisie hotărăște, împreună cu toți cei 64 de ucenici români și slavi, să revină în Țările Române.

În luna septembrie 1763, starețul Paisie se așază la Mănăstirea Dragomirna, în nordul Moldovei, care-i fusese pusă la dispoziție de către Mitropolitul Gavriil Calimachi (1760-1786) și de Voievodul Grigore Calimachi (1761-1764). La Dragomirna a organizat viața monahală pe principiile athonite, cu pravile mult mai severe de cele ce se respectau până atunci în mănăstirile din Țările Române. La Dragomirna, Paisie a primit schima cea mare, a treia și cea mai înaltă treaptă monahală după tradiția bizantină, fără a i se schimba însă numele.

La sfârșitul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Austria a obținut pentru servicii de mediere de la Imperiul Otoman o parte importantă din partea de nord a Principatului Moldovei, numită Bucovina. Mănăstirea Dragomirna a ajuns astfel a fi înglobată în teritoriile Imperiului Habsburgic. Temându-se de presiuni religioase din partea regimului iosefin austriac, starețul Paisie se refugiază cu cei 350 de monahi ai săi la Mănăstirea Secu, la invitația egumenului de acolo, unde s-au așezat la 14 octombrie 1775. Primiți cu dragoste frățească la Secu, s-au confruntat totuși cu o acută lipsă de chilii, pe care au început îndată a le zidi înăuntru și pe dinafară de zidurile mănăstirii, precum și prin pădure.  

În această împrejurare, domnitorul Constantin Moruzi (1777-1782), împreună cu boierii divanului și cu Mitropolitul Gavriil au hotărât să dea obștii cea mai mare și mai vestită mănăstire a țării, Mănăstirea Neamț. Astfel, la 15 august 1779, Paisie s-a stabilit la Neamț, fără a lăsa conducerea Secului, cumulând astfel conducerea ambelor mănăstiri. Aceasta este ultima etapă a vieții marelui stareț, cea care a lăsat urmele cele mai durabile și a avut influența cea mai mare asupra monahismului românesc. Aici, Paisie a reluat pe o scară mult mai vastă inițiativele sale culturale, mai cu seamă activitatea literară. Două echipe de traducători și copiști lucrau neîncetat la revizuirea și traducerea în slavonă și română a scrierilor filocalice. Neamțul acelor ani devenise centrul monahismului ortodox, școală de viață isihastă și cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox.

Vestit în întregul Răsărit ortodox, venerat de monahi și de credincioși, foarte mult iubit de obștea sa de la Secu și Neamț, alcătuită din aproape o mie de monahi români, ruși, ucraineni, sârbi, greci și bulgari, starețul Paisie a trecut la cele veșnice în miercurea primei zile din Postul Nașterii Domnului, la 15 noiembrie 1794, în vârstă de 72 de ani. A plâns după el toată obștea părinților și fraților timp de trei zile, apoi sâmbătă i-au așezat moaștele în mormântul său din Biserica „Înălțarea Domnului”. Înmormântarea lui a fost condusă de episcopul Veniamin Costachi, participând o mulțime mare de preoți, călugări, laici, nobili și oameni obișnuiți. Pe lespedea de marmură albă stă scris în românește și slavonește inscripția: „Aicea se odihnește fericitul părintele nostru starețul, ieroschimonah și arhimandrit Paisie, malorosiianul, carele venind de la Muntele Atonului în Moldavia cu 60 de ucenici, și aicea mulțime de frați adunând, și viața cea de obște pren sine o au înnoitu, și așa cătră Domnul s-au mutat. La anul 1794, noemvrie 15, în zilele binecredinciosului domn Mihail Suțul voievod și al Preasfințitului Mitropolit Iacov”. Sfintele moaște ale Sfântului Paisie au fost dezgropate în anul 2013, dovedindu-se a fi nestricate. Au fost așezate într-o raclă situată într-un baldachin amenajat în pronaosul bisericii Mănăstirii Neamț, un important loc de pelerinaj pentru întreaga Ortodoxie.

* Informațiile sunt preluate din volumul Paisianismul în contextul cultural și spiritual sud-est și est european (secolele XVIII-XIX), de Valentina Pelin, apărut la Editura Doxologia în anul 2017.

Vă invităm să accesați și: 

(Foto) Întâmpinarea cinstitelor moaşte ale Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț

(Foto) Sfintele moaște, izvoare de mântuire: Cum arată racla Sfântului Paisie de la Neamț

Întâlnirile Sfintei Parascheva cu Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

(Video) Hram 2022: Când ajung la Iași moaștele Sfântului Paisie de la Neamț?