În „anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și în cel „comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”, pelerinii veniți în Iași la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au bucuria de a se închina și unei părticele din trupul proslăvit de Dumnezeu cu darul neputrezirii și al facerii de minuni al unuia dintre Cuvioșii isihaști cinstiți anul acesta în chip deosebit, Sfântul Paisie de la Neamț. Deși cei doi „casnici ai lui Dumnezeu” au trăit la distanțe foarte mari de timp unul de celălalt, Cuvioasa Parascheva, în veacul al unsprezecelea, iar Sfântul Paisie după mai bine de 700 de ani, în veacul al XVIII-lea, totuși cei doi sfinți au foarte multe lucruri în comun. Același foc al iubirii față de Hristos și Evanghelia Sa i-a făcut „contemporani” în veșnicie: amândoi au căutat lumina pururea fiitoare, dăruită lor cu prisosință de Izvorul Luminii, căci ambii s-au aflat într-o strânsă legătură cu Dumnezeu, prin rugăciune și contemplație.

Cuviosul Paisie, prin sfintele sale moaște, revine anul acesta la Iași ca să-și unească „puterile” cu cele ale Ocrotitoarei Moldovei întru fierbinte mijlocire la Mântuitorul Hristos, bucuria vieții noastre. Nu întâmplător am folosit verbul „a reveni”: marele stareț cu viață sfântă al lavrei nemțene s-a mai întâlnit cu Sfânta Parascheva în fosta capitală a Moldovei, dar în postura de smerit pelerin. Însemnările istorice ne vorbesc de cel puțin un drum al Cuviosului Paisie la Iași. Era în anul 1763, spre toamnă, când iscusitul duhovnic și stareț de la Mănăstirea Sfântul Ilie din Muntele Athos, însoțit de 64 de călugări din obște, se îndrepta către Țările Române. Inițial s-au oprit la Schitul Vărzărești, unde monahii ce-l însoțeau au rămas cazați, în timp ce cârmuitorul lor, Paisie, împreună cu doi ucenici, Visarion și Grigorie, a pornit spre București, la Mitropolitul Grigorie al II-lea al Mirelor, care a păstorit Mitropolia Ungrovlahiei între anii 1760 și 1770. Chiriarhul nu a găsit un loc potrivit unei obști atât de numeroase, lucru ce l-a determinat pe starețul Paisie să călătorească în Moldova, solicitând ajutorul Mitropolitului Gavriil Calimachi, păstor la Iași între anii 1760 și 1786. Cunoscându-l pe râvnitorul ieromonah încă de când era mitropolit al Tesalonicului, Gavriil Calimachi, cerând acordul nepotului său, domnitorul țării, Grigorie Calimachi, cu bucurie le-a oferit Mănăstirea Dragomirna lui și ucenicilor săi. Vizita la Iași a Cuviosului Paisie i-a prilejuit și închinarea la moaștele Sfintei Parascheva, așezate atunci în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi. Iubitor de sfințenie și având adâncă evlavie la moaștele sfinților, Cuviosul Paisie a învățat să cinstească trupurile hăruite de Dumnezeu cu darul neputrezirii și al facerii de minuni în patria sa, unde s-a închinat la numeroși sfinți (numai în Lavra Pecerska există în jur de 120 de sfinte moaște), precum și în Muntele Athos, unde s-a nevoit vreme de 17 ani. Deși însemnările vremii nu ne vorbesc de vreo altă (re)venire a Cuviosului în capitala Moldovei, totuși în cei 31 de ani de stăreție la cele trei chinovii moldave, Dragomirna, Secu și Neamț, se prea poate ca starețul Paisie să fi poposit la Iași, venit la hramurile importante sau chemat la Mitropolie cu diferite probleme duhovnicești ori administrative. Sprijinul oferit de chiriarhii și domnitorii Moldovei ne încredințează că prezența Cuviosului în cetatea Iașilor era una dorită și binevenită. Se pare că însăși Sfânta Parascheva, binecuvântând lucrarea duhovnicească a râvnitorului monah, a vegheat și ocrotit viața lui și a numeroșilor săi ucenici. Chiar în ziua proslăvirii ei, 14 octombrie 1775, Sfânta Parascheva a binecuvântat drumul starețului Paisie și obștii sale de peste 200 călugări, de la Dragomirna, către zona Neamțului. Era evident că după anexarea nordului Moldovei de către Imperiul Habsburgic, viața duhovnicească din mănăstirea unde s-a așezat la reîntoarcerea din Muntele Athos ar fi avut mult de suferit din pricina obstrucțiilor conducerii catolice a imperiului. Stabilit la Secu, Starețul Paisie a adunat în jurul său o obște și mai numeroasă, încât domnitorul Constantin Moruzi, în sfat cu chiriarhul Moldovei, i-a încredințat vestita lavră a Neamțului, ctitoria mușatinilor, pe care a păstorit-o cu strălucită și inspirată lucrare, 15 ani, realizând o pagină unică în istoria monahismului românesc. De remarcat este că starețul cu viață sfântă vizitase chinovia Neamțului, prin 1746 înainte de a pleca în Sfântul Munte Athos. În acea vreme stărețea la Neamț arhimandritul Ioanichie, viitorul episcop de Roman, și ctitorul Schitului Vovidenia al lavrei nemțene. Se pare că  Sfântul Paisie, rasoforul Platon de atunci,  a rămas impresionat de viața duhovnicească de la Neamț și de starețul așezării căci mai târziu, după 17 ani, la întoarcerea din Sfântul Munte Athos, și așezarea lui, cu cei peste 60 de ucenici,  la Mănăstirea Dragomirna, fără posibilități pentru a-și întreține obștea, aflată în pragul iernii, starețul Paisie a mers la Roman cerând ajutorul milostivului vlădică Ioanichie, care l-a primit cu multă bucurie și i-a oferit  mai multe daruri în bani, întocmindu-i și o scrisoare de recomandare prin care încuviința ca părinți monahi, ucenici de-ai Sfântului Paisie, să umble prin satele și târgurile eparhiei sale, pentru a strânge ajutoare ca numeroasa obștea venită la Dragomirna să poată ieși din iarna anului 1763 cu bună  așezare.

Trecând la cele veșnice, starețul cu viață îmbunătățită a chinoviei de la Neamț a fost înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Acolo, peste mormântul său, racla cu moaștele ocrotitoarei Moldovei au poposit de două ori. Prima dată în 1944, pe drumul de întoarcere înspre casa ei, Catedrala Mitropolitană din Iași, după ce, în primăvara anului 1944, se hotărâse evacuarea locuitorilor Iașului din pricina războiului, iar moaștele Sfintei au fost duse la Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla, lângă București, adăstând acolo șase luni, până la 27 octombrie. La hramul Catedralei patriarhale din acel an au fost aduse moaștele Sfintei Parascheva, rămânând lângă racla Sfântului Dimitrie cel Nou până în 13 noiembrie, când s-au întors în fosta capitală a Moldovei, ajungând la Iași în ziua de 26 ale aceleiași luni. Spre casă s-a desfășurat o adevărată procesiune, căci chiriarhul Moldovei a binecuvântat ca trupul îndumnezeit al Cuvioasei să poposească în mai multe locuri, printre care și Mănăstirea Neamț, sosind acolo chiar în preajma zilei când, în urmă cu exact 150 de ani, 15 noiembrie 1794, Cuviosul Paisie a început să se desfăteze din lumina cea neînserată a Împărăției Cerurilor.

După alți trei ani, în 1947, Ocrotitoarea Moldovei a trecut din nou pe la Mănăstirea Neamț, odată cu ampla procesiune organizată de Mitropolia Moldovei ca răspuns la stăruitoarele rugăminți ale clerului și credincioșilor din eparhie, care nădăjduiau în mila Sfintei Parascheva ca să alunge cumplita secetă abătută peste ținut. Era într-o zi toridă de miercuri, 16 iulie. Seceta vestejise totul căci nici codrii multiseculari ce străjuiesc străvechea ctitorie a mușatinilor nu mai arătau așa verzi ca odinioară. Racla cu sfintele moaște ale Cuvioasei a fost așezată în biserica ștefaniană, în preajma mormântului Cuviosului Paisie, iar soborul mănăstirii, alături de mulțimea credincioșilor sosiți în lavră, s-a nevoit spre rugăciune în priveghere de toată noaptea. Dimineață, joi, 17 iulie, după săvârșirea Sfintei Liturghii, procesiunea a continuat prin alte sate ale ținutului nemțean, unde, după trecerea sfintelor moaște, Cerul slobozea mult așteptatele ploi.

Iată că acum, după 75 de ani, prin pronia divină, la hramul Mult Milostivei Maicii noastre Parascheva, Sfântul Cuvios Paisie întoarce vizita la Neamț a Sfintei. Revine Sfântul Paisie la Iași nu în calitate de pelerin la moaștele Cuvioasei, ca în 1763, ci de „prieten și casnic al lui Dumnezeu”. Asta ne face să rostim cu bucurie: sfinții nu aparțin unui singur loc, ci întregii Biserici a lui Hristos, Mântuitorul nostru, deoarece prin credința și dragostea lor, prin mărturisire sfântă, ei au devenit plăcuți lui Dumnezeu și de aceea îi adună pe credincioși întru aceeași credință. Iar atunci când sfinții „își fac vizite”, ei își unesc puterile ca să-L înduplece pe Hristos, bucuria vieții noastre, să reverse peste poporul Său belșug de har, pace și binecuvântare.