Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit pe toți. Tot așa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau și zideau, iar în ziua în care a ieșit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc și pucioasă și i-a nimicit pe toți. La fel va fi în ziua în care Se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cel care va fi pe acoperișul casei, și lucrurile lui în casă, să nu coboare să le ia; de asemenea, cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă înapoi. Aduceți-vă aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va face viu. Zic vouă: În noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat. Două vor măcina împreună; una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi vor fi în ogor; unul se va lua și altul se va lăsa. Și răspunzând, ucenicii I-au zis: Unde, Doamne? Iar El le-a zis: Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii. (Luca 17, 26-37) (Marți în săptămâna a 27-a după Rusalii)

La întrebarea adresată Domnului, când va veni Împărăția cerurilor, oamenii așteptau un răspuns concret: peste un an, cinci, o sută, poate „mâine” sau altcândva, mai ales pentru că ei prevedeau un sfârșit al lumii după modul în care se vestesc câte și mai câte, în mod repetat în media de azi, alimentată de catastrofele fiecărei zile, devenite subiecte de breaking news. Venirea Împărăției cerurilor, care e de fapt subiectul tuturor predicilor Domnului, nu se referă însă în mod specific la sfârșitul lumii în urma unui cataclism mondial, așa cum cred mulți că urmează să se întâmple, mai devreme sau mai târziu. Împărăția cerurilor, afirmă Hristos, poate să fi și venit deja, fiindcă e înăuntrul nostru. 

Cum se împacă, prin urmare, două concepții total opuse: una că împărăția a venit deja și e în noi cu alta că va veni, la a doua venire a Fiului Omului, când lumea se va schimba întru totul? Răspunsul poate fi extras din pericopa tocmai citită, anume că, de fapt, ne înșelăm căutând un sfârșit al lucrurilor ca o expresie extraordinară a unei catastrofe globale. Ar fi mult mai bine să ne pregătim propria viață pentru intrarea personală în această Împărăție. Ar fi mai nimerit să ne preocupe lucrarea pentru o viață bună în sensul biblic al cuvântului, pentru a avea „sfârșit creștinesc” și a putea da „răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos”, așa cum cere preotul, în numele poporului, la Sfânta Liturghie.

Sfârșitul lumii, care poate coincide cu venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, are loc atunci când noi o încheiem cu cele ale lumii acesteia, ar spune un om înțelept. Iar la această concluzie am putea ajunge nu refuzând ideea de Judecată de Apoi, ci căutând mai concret un echilibru în viața noastă personală de aici și acum, nu de mâine. Exact acest lucru îl spune Hristos ucenicilor: Împărăția Domnului nu vine neapărat văzut. Totuși se simte prin lucrurile care ni se întâmplă. Și astfel, în textul Evangheliei acestei zile, dă două exemple: când în vremea lui Noe a venit potopul, oamenii duceau viața obișnuită: mâncau, beau, se căsătoreau, făceau de toate. Astfel a venit potopul și i-a prins pe toți fără de veste. Tot astfel se poate să ne prindă și pe noi moartea, fără să fim pregătiți. Și atunci, de ce să ne mai preocupe sfârșitul lumii, când propria viață nu ne-am pregătit-o de marea întâlnire? Tot aceeași idee se desprinde și din cel de-al doilea exemplu: când a căzut ploaia de foc peste Sodoma și Gomora, locuitorii acestei cetăți își duceau viața cea de toate zilele, în păcatele lor, nicicum nu se pregăteau de viața viitoare. Tot la fel va fi și ziua Fiului Omului. Că ne întâlnim singuri, la vremea rânduită, cu îngerul Domnului trimis să ne cheme ca să dăm răspuns de viața noastră sau că vom trăi vremurile din urmă, efectul e în definitiv același. Important e ca noi să fim pregătiți din timp cu toate. E important să trăim mereu ca și cum ne-am afla în ultima zi din viață, dar nu în sensul modern al cuvântului, când oamenii încearcă să își împlinească ultimele capricii și plăceri. A trăi fiecare moment ca pe cel din urmă înseamnă să îl trăiești cu intensitate, cu responsabilitate și cu dragoste, fiindcă nu știi dacă mai poți îndrepta ceva făcut fără chibzuială. 

În finalul Evangheliei, Domnul mai spune ucenicilor Săi că acela care va căuta să își scape sufletul, îl va pierde. Aceasta înseamnă că oricine încearcă să fugă de propriul drum, să evite suferința, responsabilitatea, greutățile, în loc să se salveze de fapt pierde totul pentru că esențialul nu e fuga de noi înșine și de greutăți, ci trecerea prin ele pentru a ne întări în duh. La fel și invers: cine își va pierde sufletul, acela își va câștiga. Tocmai acela care va renunța la propriile plăceri, capricii, dorințe pentru altcineva, acela își va pierde sufletul adică energia, puterea pentru sine, dar va avea câștig în veșnicie, pentru că a lucrat din iubire față de cel aproape. 

Modul în care Domnul va actualiza prezența noastră în veșnicie nu e rezultatul neapărat al faptelor noastre. Adică, nu automat dacă am fost oameni buni, vom primi un sfârșit bun, așa cum fiecare ne-am dori. Și nici cel rău nu e în mod automat, vizibil, pedepsit de Dumnezeu. Ceasul fiecăruia e pregătit de sus după alte criterii, necunoscute nouă. De aceea, spune Iisus că, atunci când vine sfârșitul, din doi aflați într-un loc „unul se va lăsa și altul se va lăsa”, din doi care se află la o treabă anume, precum măcinatul făinei, „unul se va lăsa și unul se va lua”. Această pildă ne face să înțelegem că, de exemplu, în cazul unei catastrofe precum un cutremur, un accident sau o pandemie, nu putem ști dinainte care persoane anume vor supraviețui și care vor fi luate de Domnul și nici nu vom afla criteriul după care unii au scăpat, iar alții nu. Cuvintele Domnului sunt într-adevăr tainice și avem nevoie de multă tăcere împletită cu smerenie în inimile noastre pentru a găsi răspunsuri la întrebări. Fiindcă răspunsurile uneori nu sunt date prin cuvinte, ci prin necuvinte. Prin acceptarea unora dintre lucrurile vieții așa cum sunt. Esențialul este că Împărăția lui Dumnezeu se află, în sămânță, deja înăuntrul nostru. Depinde de noi dacă o hrănim cum trebuie ca ea să crească, pentru a ne lua cununa gătită fiilor Împărăției dumnezeiești.