Pentru tineri, un moment foarte important este ceea ce eu numesc „stația de troleibuz”. Te miști, și uite că apare un punct unde trebuie să alegi – îți vine deodată înțelegerea faptului că aici e stația ta. În viață este posibil să ai doar câteva puncte de felul acesta, și poți să te dai jos, dar poți să și rămâi în troleibuz. Pe urmă, între stații, poți sări din mers, însă urmările vor fi corespunzătoare. Mie mi se pare că, pentru oamenii aflați în situația de căutare, de anticipare, e foarte important să aibă o atenție și sensibilitate crescute, pentru a nu scăpa momentul când trebuie să se „dea jos din troleibuz”.

N-am în vedere aici aprinderea romantică, pasiunea, atracția, intimitatea fizică. Acestea sunt lucruri de alt ordin. Pe ele nu construiești o căsnicie. Sentimentul că „aici e stația” este cu totul altul – el e, s-ar putea spune, nepătimaș. Este un sentiment al împlinirii destinului, un fior. Nu orice cotitură din viață, orice întâlnire, orice alegere devine astfel de oprire. Numai atenția lăuntrică și concentrarea pot fi de ajutor. La tinerețe, atenția omului este foarte frecvent distrasă de cu totul alte lucruri, și asta îl încurcă.

Trăim în situația de a face alegeri, și în consecință se întâmplă câteodată lucruri ireversibile. Nu ne putem întoarce la nici una dintre aceste „stații”. Nu-i ca la magazin, unde te duci iar și cauți pe raft marfa pe care ai uitat s-o cumperi. Nu, așa ceva este imposibil. De aceea, aici sunt importante tensiunea, o anumită subtilitate a simțului lăuntric – dar asta nu te învață nimeni, la nici o școală. Omul intră adesea în contact cu lucruri ce nu se află în sfera controlului său, cu linia vieții, ce reprezintă cu mult mai mult decât existența lui particulară. Unul dintre momentele acestea este zămislirea familiei. Fiecare reflectează asupra tainicei întâlniri: de ce s-a săvârșit? De ce tocmai acest om, de ce tocmai această situație? Este important, fiindcă momentul când se „înnoadă” legătura, momentul începutului rămâne și într-un anumit fel este prezent de-a lungul întregii vieți de familie.

Noi avem niște rude îndepărtate care au trăit împreună peste cincizeci de ani. El s-a născut în 1931, ea – în 1937. Când povestesc cum s-au cunoscut – asta era prin anii '60 – în acești oameni de vârstă înaintată începe să se aprindă un foc aparte. El era marinar, proaspăt ieșit din școală, ea pur și simplu mergea pe faleză. S-au întâlnit, și această întâlnire le-a definit întreaga viață. Istoria ei – povestită, bineînțeles, de un milion de ori – poartă totuși de fiecare dată ecoul unei melodii minunate, dacă îmi e îngăduit să spun așa. Se vede că, într-adevăr, ei duc cu sine prin ani situația acestei întâlniri, și ea rămâne prezentă în viața lor. Se poate spune că într-un anumit fel ei continuă să se întâlnească.

(Ecaterina Burmistrova, Mihail Burmistrov – Matematica vieții de familie: două viziuni asupra căsniciei fericite, Editura Sophia, 2020, pp. 9-11)