Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mântuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată cea dumnezeiască se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi pen­tru mântuirea întregii lumi. Sufletul afierosit al mo­nahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la cea a consătenilor lui. De aceea, în Asia Mică exista o tradiţie bună ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. În Farasa, atunci când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. „Va ajuta tot satul”, spuneau ei.

Desigur că monahul nu va spune niciodată: „Să mântuiesc lumea”, ci se va ruga pentru mântuirea întregii lumi, precum şi pentru a sa. Iar când Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi va ajuta lumea, monahul nu va spune: „Eu am mântuit lumea”, ci „Dumnezeu a mântuit lumea”. Monahul trebuie să ajungă la o astfel de măsură, încât să spună: „Dumne­zeul meu, nu Te uita la mine, nu mă milui pe mine, ci lumea Ta”. Nu pentru că el n-ar avea nevoie de mila lui Dumnezeu, ci pentru că are multă dragoste pentru lume.

‒ Părinte, până la ce punct trebuie ca monahul să se lase pe sine, ca să ajute lumea?

Până acolo unde vede că oamenii se folosesc. Dacă mă las pe mine cu desăvârşire în mâna mireni­lor, voi deveni şi eu mirean. Când un monah, chipurile ca să ajute lumea face lucruri ce nu se potrivesc monahismului, atunci mirenii nu se folosesc. Un călugăr poate, de pildă, să o facă pe taximetristul în mod desă­vârşit. Nu va lua bani, va spune şi lucruri duhovniceşti la lume, dar acesta nu este lucru călugăresc. Afli une­ori monahi care au duh lumesc şi mireni care au duh monahicesc. De aceea, Hristos va spune în cealaltă viaţă: „Scoate tu schima şi dă-i-o celuilalt!”. Mireanul se sfinţeşte atunci când doreşte viaţa monahală, în timp ce monahul se osândeşte atunci când o doreşte pe cea lumească.

‒ Oare va înţelege aceasta cel ce nu are o aşezare duhovnicească bună?

‒ Chiar dacă nu înţelege, dar dacă ceva e greşit, nu va avea pace deplină şi odihnă înlăuntrul lui. În orica­re lucru ce nu se potriveşte monahismului, sufletul lui nu va afla odihnă. Iar din clipa în care sufletul lui nu simte odihnă, trebuie să caute ce anume este de vină.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 363-365)