„Când se abat asupra ta clevetiri, jigniri și învinuiri, nu lua aminte la cât sunt de nedrepți cei care ți le aduc – ne recomandă Sfântul Nicodim Aghioritul. Spre binele tău îngăduie Dumnezeu asta, și te vei lipsi de acest bine dacă îți vei îngădui să fii nerăbdător, întărâtat și neliniștit... Și nu iscodi de ce anume a îngăduit Dumnezeu să pățești asta.”

Unora Dumnezeu le trimite neplăceri care nu țin câtuși de puțin de oameni. Altora le fac greutăți oamenii, și asta e mai dificil de suportat. Cea mai grea situație este atunci când îți fac necazuri cu dinadinsul oameni cărora le-ai făcut bine. Totuși, cruzimea, răutatea și nerecunoștința celorlalți dezrădăcinează cu mult succes trufia noastră și fac să crească supunerea noastră față de voia lui Dumnezeu – dacă, bineînțeles, suntem senini și smeriți.

Un împărat puternic avea un sfetnic înțelept, care răspundea adeseori la întrebări cu fraza magistrală: „Orice s-ar întâmpla, este spre bine!”. Odată, cârmuitorul s-a dus la vânătoare și în urma unei săgeți trase greșit a rămas fără deget. Ca de obicei, sfetnicul s-a străduit să-l consoleze: „Totul este spre bine!”.

Împăratul, uluit, s-a mâniat și a poruncit ca obraznicul să fie închis în temniță. După câteva săptămâni, rana s-a vindecat și ocârmuitorul a plecat iarăși la vânătoare de această dată în adâncul codrului, unde sălășluiau o mulțime de fiare, dar și sălbatici, care l-au luat rob pe oaspetele nepoftit.

Idolatrii au hotărât să-l aducă pe împărat jertfă zeilor lor. După ce l-au dezbrăcat și l-au uns cu uleiuri aromate, l-au culcat pe altar, însă în ultimul moment marele preot a observat cu groază că victimei îi lipsește un deget. Zeilor nu le putea fi adus ca jertfă un trup cu hibă, așa încât, cu mare părere de rău, sălbaticii l-au lăsat pe împărat să plece viu și nevătămat.

După ce s-a întors la curte, acesta l-a chemat pe sfetnic și i-a povestit peripețiile sale: „Ai avut dreptate... Asta în ce mă privește. Dar în ce te privește? Doar ai stat la închisoare! Ce lucru bun vezi în asta?”. „Și asta a fost spre bine, a răspuns înțeleptul fără urmă de îndoială. Dacă nu m-ai fi băgat la închisoare, m-ai fi luat cu tine la vânătoare și nu se știe care ar fi fost deznodământul pentru mine, pentru că degetele mele sunt întregi...”

Știu un episod apropiat ca sens. Un cunoscut al meu a fost angajat în tinerețe ca muncitor necalificat la fabrică, cu toate că el visa la un post mai de prestigiu și mai puțin obositor: cel de strungar. Din oarecare motiv, postul cu pricina a fost dat unui alt tânăr de aceeși vârstă. Cunoscutul meu era groaznic de amărât, dar după câteva săptămâni a avut loc un accident de muncă: strungul i-a retezat celuilalt tânăr mâna... (...)

Din ceea ce numeam cândva rău iese adeseori un bine. De pildă, un oarecare tânăr dorea cu patimă să devină medic militar și după ce a terminat liceul a vrut să intre la Academia de Medicină Militară, însă calea spre această carieră i s-a închis, pentru că n-a trecut de comisia medicală. Tânărul a intrat la Facultatea de Medicină Generală, evitând misiunile primejdioase în „puncte fierbinți” și după ani de zile le-a mulțumit celor care l-au picat la comisia medicală.

(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite. Războiul și pacea omului cu el însuși, traducere din limba rusă de Eugen Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, pp. 93-96)