„A zis Avva Isaia: Predarea în deplină cunoștiință a sinelui înaintea lui Dumnezeu și ascultarea în smerenie de poruncile Lui aduc iubirea, iar iubirea aduce nepătimirea” (Patericul Mare XV, 42).

Doi copii, unul în cărucior și sora lui mai mare alături pe caldarâm, ronțăind amândoi cu poftă dintr-o felie de pizza... La doi pași, printre gunoaie, o ceată de porumbei, ciugulind gureși, dintr-o baltă de apă murdară... 

Atât de pe fețele nespălate parcă de la naștere ale copiilor, cât și din ochișorii porumbeilor ce țopăie în umorile orașului, mă privește aceeași iubire senină, ce nu poate fi atinsă și tulburată de nimic, de nicio murdărie sau agresiune. Căci în fața acestora, se retrage (continuând să ne privească cu aceeași expresie) în adâncuri ale ființei umane, inaccesibile lumii...

Cum spune Avva Isaia: iubirea aduce nepătimirea... Dar numai dacă ne predăm acestei iubiri divine, vizibilă încă în ochii copiilor și ai porumbeilor, iubire care ne-a creat și vrea să ne salveze pe toți. O predare pe care iubirea o așteaptă, o face posibilă și o primește, cu brațele ei deschise pe Cruce...