Muzica psaltică ar trebui privită prin ochii celor care au desăvârşit-o, pentru ca şi noi (...) să putem înţelege şi trăi cu adevărat taina ei în Biserică. Muzica nu trebuie să lege mintea omului de frumuseţea sunetelor, aşa cum odinioară sirenele îi legau pe viaţă pe toţi aceia care treceau pe lângă insula lor, ci dimpotrivă, rostul ei este acela de a dezlega mintea de ceea ce este stricăcios şi pământesc, făcând-o să se unească cu Cerul, cu Dumnezeu. Altfel spus, se cuvine ca muzica să devină o punte de iubire către veșnicie, o rugăciune stăruitoare, astfel încât pământul să fie transfigurat de lumina Învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

Gherontissa Gavrilia, o monahie din Grecia, spunea: „Dacă aş fi fost pictor, aş fi pictat un astfel de tablou fantastic: un drum nesfârşit plin de lumină şi îngeri. Dar cele mai frumoase (taine) dăruite de Dumnezeu nici nu s-au scris, nici nu s-au pictat, nici nu s-au cântat. Au rămas şi rămân de-a lungul veacurilor numai în sufletul, în inima şi în duhul celor ce le-au… gustat. Nu s-au putut înfăţişa pe pământ, decât numai în lumea nevăzută, deoarece omul stricăcios nu are mijloace trebuitoare”.

Rămân cu nădejdea că de vom încerca, vom putea dărui Domnului inima noastră, în care stă înmiezuit în chip tainic un gând de cuvânt şi cânt: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi”. (Psalmul 103, 34)

(Ieromonahul Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, București, p. 11)