Într-un fel, este îndreptățită purtarea oamenilor față de noi. Noi nu mai suntem ce-am fost, adică „sarea pământului”. Este trist, este o rușine, dar este un adevăr. Clericul trebuie să sfințească viețile oamenilor, în primul rând prin moralitate și prin exemplul vieții sale. Așa era înainte. Se alegea ca preot omul cel mai moral, nu cel cu studii. Și noi, preoții, și poporul, spunem în rugăciune: „Toți ne-am abătut, toți ne-am făcut netrebnici, nu mai este cine să facă bunătate, nu mai este până la unul”.

„Oamenii duhovnicești nici nu trebuie întrebați; te folosești doar văzându-i”

Eu zic că marea majoritate a clericilor nu mai suntem oameni sensibili și nu mai suntem oameni smeriți. Nu mai suntem oameni de forță duhovnicească. Oamenii duhovnicești nici nu trebuie întrebați; te folosești doar văzându-i. Te folosești doar de viața lor, de trăirile lor, de felul în care se raportează la Dumnezeu.

N-ai cum să împarți lumină, n-ai cum să dăruiești bunătate atunci când tu nu le ai. Un om, când merge la preot, nu este interesat nici de ce studii a făcut, nici dacă este bun gospodar. Pe el îl interesează să găsească un om cu care să se sfătuiască, care să-i dea răspunsuri la înntrebările lui și un umăr pe care să plângă. Aceasta e viața duhovnicească.