Ce este, oare, mai frumos decât nădejdea? Ce decât ea este mai strălucitor, mai sfânt, mai scump, mai măreţ şi mai bun? Cu adevărat nimic!

Iată, spre pildă, bolnavul care zace în aşternutul său fără putinţă de tămăduire, părăsit de toţi: singură nădejdea îi stă la căpătâi neobosită, nedeslipindu-se de el, aducându-i ne­încetat mângâiere, întărindu-l, alinându-i suferinţa înfrico­şătoare şi uşurându-i chinurile grele. 

Nădejdea întăreşte si îmbărbătează inimile temătoare si le arată tari, neînfricoşate şi viteze, ca să poată birui neca­zurile şi nenorocirile. Nădejdea în Domnul îl însufleţeşte pe cel învins de suferinţă şi cu puteri noi îi întăreşte trupul lipsit de putere. Nădejdea în Domnul alungă deznădejdea întunecată plină de spaime, chemând mila dumnezeiască şi mântuirea. Nădejdea în Domnul îi izbăveşte pe cei căzuţi. Nădejdea la mila lui Dumnezeu îi îndreaptă pe cei înge­nuncheaţi; ea desface lanţurile de la picioarele celor întem­niţaţi. Cu adevărat nădejdea este un mare dar dumnezeiesc! Ea le întăreşte pe toate, le face să fie frumoase, le desăvârşeşte, le ocroteşte de primejdii şi le face să propăşească.

(Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina Făcătorul de minuni, Editura Sophia, p. 197)