Maria are 28 de ani şi opt copii. Şi ea şi soţul ei provin din familii cu mulţi copii, dar cu probleme, fără prea multă şcoală, cu părinţi alcoolici.

Primul lor copil s-a născut când ea avea doar 15 ani. S-au căsătorit mai apoi, după care Dumnezeu le-a mai dăruit încă şapte copii. Locuiesc într-o căsuţă săracă, care, la un moment dat, va deveni neîncăpătoare. Este un tablou ridicol, înrămat în blamarea şi dispreţul societăţii. De ce? Pentru că familia creştină trăieşte într-o lume standardizată, într-un sistem social care nu îşi doreşte o familie puternică şi stabilă. Ideologia globalistă încurajează îndepărtarea de tradiţie şi de Dumnezeu, printr-o îndoctrinare în masă, care are ca scop distorsionarea ideii de familie şi dispariţia modelului familial. Copiii sunt priviţi ca bunuri, ca achiziţii pe care le faci la un moment dat în viaţă, când crezi că e momentul cel mai potrivit.

Iată totuşi că tocmai această familie este puternică şi rezistentă şi, deşi nu corespunde criteriilor sociale actuale, se încadrează în normele creştine crescând şi dezvoltându-se după legile lui Dumnezeu. Chiar dacă viaţa lor de familie a început dintr-o greşeală, sau mai corect spus, dintr-o lipsă de interes şi învăţătură din partea părinţilor, au găsit sprijinul în Biserică. Şi nu este vorba de un ajutor financiar, ci de unul moral şi sufletesc. Aceşti părinţi sunt conştienţi că viaţa lor este dată de Dumnezeu, cu toate greutăţile şi bucuriile. Fizic, trăiesc într-o sărăcie pe care probabil mulţi dintre noi nu ar putea să o suporte, dar bogăţia şi mulţumirea sufletească echilibrează balanţa. Ei sunt exemplul cel mai grăitor că nu educaţia intelectuală te ajută să ai o gândire sănătoasă şi firească, ci educaţia creştină şi disponibilitatea sufletească de a accepta condiţia pe care Dumnezeu a lasat-o. Dar, în acelaşi timp, ei sunt „proştii” aceia despre care lumea vorbeşte: fără educaţie, care nu se mai opresc din făcut copii, fără posibilităţi materiale, care nu ajută la dezvoltarea societăţii, ci, dimpotrivă, reprezintă o piedică în evoluţia generală, fiind consideraţi complet neproductivi.

„…umblam şi noi ca şi cum n-am fi avut părinţi”

Maria, Costel şi cei opt copii ai lor îşi duc traiul modest într-un sătuc din judeţul Botoşani. Când intri pe poartă, în curtea dezordonată, e o încântare să fii înconjurat din toate părţile de copii curioşi, senini, dar tăcuţi şi miraţi că nişte străini îi pot privi cu dragoste. Maria ne-a povestit cu sinceritate despre copilăria ei scurtă, care s-a terminat în maternitate. „Eram la început, eram tineri. Eu aveam 14 ani. Primul copil l-am născut când aveam 15 ani. Părinţii mei erau beţivi şi nu prea s-au ocupat de copii. Şi dacă n-a fost cine să ne înveţe, umblam şi noi ca şi cum n-am fi avut părinţi. Am purtat sarcina în şcoală opt luni... eram în clasa a opta. Apoi m-am dus la maternitate şi am născut şi m-am ocupat de copil”, ne-a explicat Maria.

Din acel moment a început călătoria lungă şi anevoioasă prin viaţă. Studiile s-au terminat aici, nefiind nimeni altcineva care să îngrijească copilul. Nu aveau nimic, nu aveau casă, motiv pentru care stăteau alternativ la părinţi. „Ajutor nu am avut decât de la naşii de cununie şi de botez, că altfel, să iei de toate începând de la lingură, noi singurei nu ne descurcam”, ne-a povestit mama. Căsuţa în care locuiesc acum au construit-o ei – două camere şi un hol cu rol de bucătărie. El a lucrat la un cioban o perioadă, şi a strâns bani, iar din ce primeau lunar din alocaţiile copiilor mai cumparau câteva materiale pentru a ridica casa. Mai luau o viţică pe care o creşteau şi apoi o vindeau. Până la al treilea copil a fost gata şi casa, cu multă muncă şi multe sacrificii.

Mulţi ar spune că este o poveste clasică, specifică pentru mediul rural şi că lipsa de educaţie îşi spune cuvântul. Însă problema asumării copiilor pe care Dumnezeu ni-i oferă nu este una de ordin material sau intelectual, ci mai degrabă una de credinţă, de moralitate şi de acceptare a propriei condiţii. Cu cât este mai mare numărul de copii, cu atât creşte jertfa şi truda părinţilor. Societatea este dominată de scepticism, de dorinţă de planificare, de libertate de alegere, de egoism şi de atracţie spre material, care duc în mod firesc la încercarea de a construi mai întâi o casă, de a avea o carieră profitabilă. Copilul nu ar trebui să fie rezultatul unor planuri, ci ar trebui să fie un rod al dragostei dintre soţi. Drept urmare, o lecţie foarte importantă este aceea că Dumnezeu, Atotştiutorul, alege momentul pe care îl consideră cel mai potrivit pentru ca doi tineri să devină părinţi, indiferent de mentalitatea şi planurile acestora. Prin avort, părinţii luptă împotriva voinţei lui Dumnezeu şi împotriva propriei mântuiri.

Iar mântuirea femeii, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, vine prin naştere de prunci. „Nu-mi pare rău că am atâţia copii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoşi şi nu am avut probleme cu ei. Dacă o vrea Dumnezeu să-mi mai dea un băieţel... Aşa mai stăm câteodată amândoi şi ne gândim ce-o să facem când o să crească ei mari, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi Maicii Domnului i-om rândui pe toţi. Pe noi nu ne-au ajutat părinţii, nu ne-au dat nimic, dar dacă te duci şi te rogi la Dumnezeu şi la Maica Domnului, îţi dau cât ai nevoie. Ne mai chinuim, mai este greu uneori, nu e tot timpul uşor cu atâţia copii”, ne-a mărturisit mama.

Ce facem cu atâţia copii?

Când vine vorba de familii numeroase, cu atât mai mult cu cât nu au o situaţie materială prea bună, oamenii, de la medici până la rude, nu numai că descurajează sarcina, dar mulţi încurajează avortul. Uită că, dincolo de probleme şi greutăţi, copiii nu sunt o povară, ci o mare bucurie, dar care necesită, într-adevăr, cele mai mari sacrificii. „Mi-au spus mulţi, chiar şi când m-am dus la spital, că de ce faci atâţia, ce o să le oferi? Şi eu le ziceam că o să le ofere Dumnezeu şi o să le rânduiască pe toate, că doar şi noi am fost tot mulţi acasă şi fiecare, dacă munceşte şi e harnic, are, dacă nu, nu. Am zis că decât să-mi fac păcate mai bine fac copilul. Câtă mâncare fac, mai rămâne şi pentru celălalt, să-i dau şi lui”, ne-a spus Maria.

De obicei, la primul copil, părinţii sunt felicitaţi. La al doilea li se spune că au avut curaj. Şi mai departe, cu fiecare copil ce mai vine, apare dezaprobarea, mila, sau chiar dispreţul celor din jur. Şi iată cât de mult este devalorizat copilul, dacă el este aşezat pe scara valorilor sub lucrurile materiale. Iar principala cauză este egoismul, dorinţa fiecăruia dintre noi de a avea o viaţă cât mai lipsită de griji aici pe pământ, o stare generală, cultivată şi consolidată în timp.

Majoritatea oamenilor consideră că a avea copii este o povară. Puţine sunt familiile în care ei sunt lăsaţi să vină atunci când Dumnezeu rânduieşte. Chiar şi cei trecuţi prin viaţă le recomandă tinerilor să mai aştepte până fac un copil, sau să nu facă mai mult de doi-trei. La fel, părinţii care ajung să aibă doi copii se „opresc” aici, pentru a nu-şi îngreuna viaţa peste putinţa lor. Este greu să ai grijă de ei, este greu să renunţi la confortul propriu şi să oferi unei alte persoane toată energia şi toată dragostea. Dar mai greu ar trebui să fie să-l scoatem pe Dumnezeu din viaţa noastră, în încercarea deja obsesivă de a ne controla cât mai strict propriile vieţi.

Familia Mariei se află în evidenţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care, prin Departamentul ProVita, desfăşoară programul Familia – „Sfântul Stelian”, prin care se încearcă ajutorarea şi sprijinul familiilor cu cel puţin opt copii din Arhiepiscopia Iaşilor. Şi, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să împărtăşim şi altora frânturi din viaţa unor oameni care pot fi consideraţi exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.