Text și context

Precum știm deja, Praznicul Înălțării Sfintei Cruci, circumscrie, aidoma altor Sărbători Împărătești, o duminică înainte și una după. Cea pe care o avem în vedere îl precede. Lectura evanghelică propusă în cadrul ei conține dialogul lui Iisus cu Nicodim. Cuvintele cheie care ar putea rezuma aceste schimburi de idei sunt Împărăție, naștere din nou, apă și Duh.

Încă dintru începutul conversației, Iisus șochează. „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”, îi spune învățătorului de Lege, venit spre a se bucura de prezența și învățăturile Sale. Această afirmație iscă o serie de întrebări din partea acestuia. Cum ar putea să se nască din nou un adult? Preocupare altminteri firească. Căci Dumnezeu nu poate cere imposibilul. Intrigat, cere clarificări.

Nașterea din apă și din duh

I se explică. Nu despre nașterea firească este vorba, ci despre „cea de sus”. Din „apă și din duh”. Botezul. Scopul lui: transformarea trupului dintr-un element înclinat înspre pământesc și carnal, înspre ceva spiritualizat. Căci: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este”.

Urmează apoi un excurs explicativ, în cadrul căruia Iisus vorbește despre Sine. Se revelează ca Fiu al lui Dumnezeu și se plasează în raport de continuitate cu Legea Veche. Cu Moise. Arată că șarpele înălțat de acesta în pustie îl reprezenta tipologic.

Iubirea ca laitmotiv

Dialogul curge apoi înspre chenoză. Fiul ține însă să arate că motivul smereniei care a adus cu sine întruparea Lui îl constituie dragostea. De părinte pentru creația Sa. Venită din partea lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”. Cuvintele acestea vin să rezume întreg  conținutul activității mântuitoare. Vorbesc despre cădere, ridicare, dragostea lui Dumnezeu și dorința de a recupera omul și de a-l alina în suferința lui. Despre superlativul dragostei părintești. Manifestat prin trimiterea Fiului în lume. Despre sacrificiul celui din urmă. Căci doar dragostea răstignită e cea care mai putea recupera făptura umană. Doar ea o putea ridica din străfundul genunei păcatului, în care se înglodase! Orice alte încercări au avut doar rol premergător. S-au soldat, într-un fel cu un eșec, întrucât lumea nu era pregătită încă. Nu ajunsese la maturitatea conștiinței, atât de necesară în astfel de situații.

Concluzii

Nu doar Nicodim e chemat la reînnoirea vieții. La nașterea din apă și din duh. Fiecăruia dintre noi i se adresează această chemare. Prin Botez, începem să devenim parte a acestui proces complex. E nevoie, însă ca, odată ce acesta activează în noi darurile Duhului Sfânt, să le punem și în lucrare. Să devenim cu adevărat unelte prin care Domnul lucrează în suflete. Oameni duhovnicești. Alăute ale sfințeniei. Pentru binele nostru și al celor din jur. Îndrăzniți!