Există un anume moment, premergător scriiturii propriu-zise... un răgaz al trăirii efective, al rugăciunii... un ceas când vântul adie fără ca tu să poți numi frământarea cu care el te poartă în duh, când o pasăre își cântă dorurile în limba sa, când lumina se leagănă în pulberi de aur, iar tu doar taci, taci și te identifici cu frumusețea... Când nici bucuria, nici suferința, nu au forme și doar trăiești… Când ți se pare că orice cuvânt rostit sau măcar pus în formă verbală ar goni plinul acesta de inimă, de duh... 

Da, este un ceas de dinaintea cuvintelor, pe care numai tăcerea îl poate rosti, un caier de liniști din care apoi, ușor-ușor, depeni în fir slove ce tragi nădejde că vor pecetlui ceasul de aur al desăvârșirii. Învârtești încetinel suveica vorbei, poate măcar puțin vei reuși a țese pânza topită în ruga de dinainte... din taina tainelor, a Harului...

Împărtășitu-m-am astăzi, Slavă Ție! Adesea mă mâhnesc că, în zile multe în care Te gust, în care mă unesc cu dragostea Ta frântă pe Cruce, cu Sângele care se varsă pentru noi, al legământului celui Nou, eu îmi duc același trai, cu rutine diurne, trecând pe lângă Tine, pe lângă mine, pe lângă. Mi Te imaginez adesea cum stai, nobil și sfânt, pe scaunul de la Cina pregătită în chilie și mă tot aștepți... probabil mă privești cu ochiul Tău pururea veghetor și întru totul prezent la Adevărul lucrurilor, cum mă mișc în derivă după nimicuri „deosebit de importante”, ca într-un film în care uit total de Tine, Cel Viu...

Eu cred că și atunci când Te privesc, mă uit câș, ca un tâmp, așa... în gol. Cum nu Te văd și nu știu a Te privi pe Tine, Domnul meu, inima și viața mea întru totul?... O, cât ard de setea de a Te privi drept în ochii Tăi preaiubiți! Și nu pentru că sunt vrednică, ce blasfemie măcar să îmi imaginez! Ci pentru că mă mistuie Iubirea Ta, pentru că așa mă trage inima asta obraznică să mă unesc deplin cu Tine, privindu-Te! Topindu-mă în privirea cu care Tu mă vezi! Să Îți spun în tăcere cât de mult Te iubesc! Da, prin Harul Tău Te iubesc și nu aș putea altfel, fire de lut îmbibată în moarte ce sunt! Însă Tu ești! Și m-ai făcut părtașă Ție pe mine, fiu al pierzării! Ș-atunci, cum aș putea să nu Te iubesc? Să nu mă las rănită de crucea Iubirii Tale preasfinte? Astăzi am rămas ceva vreme singură acasă. Las toate și, fără măcar a privi în stânga sau dreapta, vin țintă la Tine... mă așez înaintea Troiței din curte și cu Marta, și cu Maria! De când visez să șed ca Maria la picioarele Tale și nu să bântui continuu ca biata Marta! Nu știu să fiu Maria, Domnul meu, dar aleg. Și asta e cel mai prețios. Aleg să vin cu tot ce sunt, să mă așez înaintea Feței Tale! Să Ți le închin Ție și pe Marta, și pe dorita Marie dinlăuntrul meu.

Îți mulțumesc! Pe zi ce trece realizez ce mare taină e mulțumirea și că nu în zadar ai hotărnicit ca Sfintei Cuminecături, Dumnezeieștii Împărtășiri cu Tine, să Îi mai spui Taina Euharistiei! Taina Mulțumirii! Pentru că mulțumirea transformă, te face văzător. Poți avea toate, precum Adam în Rai. Și pentru că nu ești mulțumitor, nu ești conștient, ești imatur ca om și de bunăvoie dai Raiul. Omul mulțumitor este, de fapt, omul conștient, omul care Te prețuiește și care dăinuie prin Tine. Tu ești Taina Mulțumirii! Iar eu, rătăcitoare făptură, Îți mulțumesc! Mulțumesc că m-ai împărtășit, că Tu mi Te-ai împărtășit mie, că pe mine m-ai făcut părtașă Ție, că ai ales să împărtășești ticăloasa mea viață (iartă-mă că Te trec prin așa ceva!) pentru ca eu să o pot împărtăși pe a Ta!

Nespus Îți mulțumesc pentru că mă hrănești cu Pâinea Vieții, cu hrana Veșniciei, că prin Tine voi dăinui, precum sufletul se tânguie și nu voiește moartea. Îți mulțumesc că Veșnicia ești chiar Tu, Cineva Personal, viu și iubit, apropiat, nu o nirvana impersonală și goală de sens, de căldura umanității cu care m-ai plămădit! Îți mulțumesc că Tu ești Taina cea mai adâncă, Taina tuturor tainelor și Însuți Tăinuitorul, Carele din smerenie pe toate le acoperi sub Pecetea Numelui Tău!

Știu că e un nonsens ce spun acum, căci dintru Tine pornesc toate, dar Îți mulțumesc, nespus Îți mulțumesc pentru că ești! Pentru că m-ai chemat să văd că ești și astfel să trăiesc, să pot trăi! 

Nu mă pot abține să Îți mulțumesc pentru că ești, când îmi amintesc de ceasurile de groază ființială, de angoasa neființei din vremea când nu știam de Tine! Viața mea nu avea sens, nici început și nici rost pe când nu cunoșteam că ești. Nu puteam trăi astfel. Nu mă puteam împăca nici să viețuiesc, nici să pier! Și acum, când Te-am găsit, înțeleg cât de multă nevoie aveam să fii, să existe Viața! Să existe Dragostea adevărată! Să existe Cineva ca Tine, exact așa, ca Tine! Să existe un Sens și să nu mai murim! Cumva, chiar și după cădere, sufletul intuiește, fără a ști uneori rațional, că a fost făurit să dăinuie veșnic. Își presimte chemarea dintru început, spre Viață nesfârșită, și de aceea nu poate purta gândul morții.

De aceea, Îți mulțumesc! Și pentru ceasurile de suferință, care m-au preschimbat după voia Ta, și pentru cele de mângâiere și frumusețe! Pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit, pentru cei ce m-au cuprins în inima lor milostivă, deși nu meritam, și m-au răbdat, m-au încurajat, m-au ajutat! Cu mult mai mult Îi fă părtași pe aceștia Împărăției Tale! Cuprinde-i pe ei pururea în sânurile milostivirii Tale, iubindu-i, nespus iubindu-i...

Pentru toți cei care m-au rănit și au trădat iubirea cu care m-ai învățat să îi iubesc! O, cu adevărat Îți mulțumesc! Cât m-ai alipit de Tine prin ei, cât m-ai învățat să strivesc falsul și eufemismele din felul meu de a iubi! Mai adevărat și dumnezeiește ne chemi să iubim prin cei ce ne rănesc! Cu toată ființa și cu recunoștință Te rog pentru aceștia! Ei sunt întru totul binefăcătorii mei și cu binefacerile Tale să îi socotești! Iubirea cea dintâi nestrivită să le-o întorci prin binecuvântata aducere-aminte!

Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat mizeria și deșertăciunea! Oricât de spurcată mă văd, cu adevărat așa fiind, în căldura dragostei Tale, ceasurile astea au fost o mângâietoare pocăință pentru mine! Prin Tine, toată stricăciunea mi s-a prefăcut în lacrimi unduitoare și izbăvitoare! Vederea păcatului meu a fost cea mai mare revelație pentru mine, pentru că astfel am înțeles cu mult mai bine cât de mult mă iubești, atâtea răbdându-mi cu delicatețe, în vreme ce eu nici nu știam și ca cele necuvântătoare Îți greșeam! Și mai mult m-am acoperit în cenușa smeririi, cu adevărat văzând că singurul meu fel de a fi e păcatul... Și numai Tu ești Nădejdea celor deznădăjduiți...

Iar acum, Doamne al inimii mele, Îți mulțumesc pentru ceasul acesta purpuriu, când m-a prins înserarea vorbindu-Ți eu, vorbindu-mi Tu, pentru toate dățile când Te-ai plecat a grăi în limba mea, ca și în toate limbile oamenilor, din iubirea și dorul ce ne porți, pentru răgazul în care, Doamne Iisuse, Hristoase al meu, chiar și numai amintirea Preasfântului Tău Nume a pășit în șoapte dulci și miresme de Har peste inima mea...

Și, o, Doamne, cât aș dori ca din cuvintele ce le-am țesut în fir de slovă să poată adia vântul acesta, care foșnește acum împrejurul meu toate frunzele copacilor, care leagănă ca pe o poveste de departe ramurile sălciilor! Pentru că nu mă pot abține să nu îl percep ca pe Duhul Tău preumblându-Se pe deasupra apelor, ca pe adierea în care Te-ai arătat profetului Ilie... Și, mai ales, să îl trăiesc aidoma cu simțământul clar pe care îl am când, în Duhul Sfânt, Te apropii de inima omului, când susuri înlăuntrul ființei și deodată întreaga făptură Ți se supune și se mișcă plecându-se cu evlavie sub atingerea prezenței Tale nevăzute, dar pe deplin trăite... Așa acum, când fiecare frunză se leagănă sub unduirea vântului, când cel mai smerit fir de iarbă se înfiorează sub adierea sa, degetele Tale prelungi foșnesc lin corzile inimii mele... în revărsări de lumină auriu-purpurie, lină, tăcând a rugăciune...