Este important că unul dintre fundamentele lumii moderne este „ascultarea”. Idealul lumii contemporane nu este dragostea jertfelnică, nu realizarea de sine întemeiată pe slujire; omul a devenit măsura tuturor lucrurilor – individul al cărui scop este cariera, în primul rând, realizarea financiară. Acest ideal naşte parodierea tuturor virtuţilor creştine. Există expresii diavoleşti, măşti ale tuturor virtuţilor creştine.

În ceea ce priveşte ascultarea, denaturarea acestei virtuţi se face în două feluri: fie din punct de vedere al umanismului abstract, al pedagogiei liberale, care, în general, neagă necesitatea oricărei comportări severe, fie de pe poziţii de violenţă.

Prima grimasă diabolică, mimând ascultarea, este complet opusă grosolăniei. Nu întâmplător, la începutul cărţii Facerii întâlnim două exemple unice, legate de aceasta: răspunsul lui Adam către Dumnezeu şi purtarea lui Ham faţă de Noe. Nu întâmplător, de asemenea, foarte adesea neascultarea este legată de trădare, cel mai cunoscut exemplu în acest caz fiind soarta lui Iuda.

Cea de-a doua mască a ascultării este ultrajul. Iar cel de-al XX-lea secol este bogat în exemple de acest fel. În lagărul nazist de la Sachsenhausen, situat nu departe de Berlin, se putea vedea o privelişte înfricoşătoare: administraţia lagărului enumera virtuţile care puteau să-i permită deţinutului eliberarea înainte de termenul limită de detenţie. Prima dintre acestea era scrisă cu litere de o şchioapă – ASCULTAREA. O „ascultare” care, însă, era întemeiată pe desconsiderarea persoanei umane. O supunere în numele dănţuirii minciunii diavoleşti în om.

În Evanghelie nicăieri nu sunt pomenite mai limpede neascultarea şi tămăduirea ei prin dragoste, decât în pilda fiului risipitor. Rembrandt a redat foarte exact, într-un ultim tablou al vieţii sale, sensul acestei pilde. Fiul risipitor a gustat în întregime din toate roadele nepăsării, grosolăniei, neascultării faţă de tatăl său: toată moştenirea a risipit-o, nu a păstrat pentru sine nimic, încălţămintea a rupt-o, hainele s-au uzat, în sufletul său era doar deznădejde, ducea o viaţă de destrăbălare… Însă, pentru că în copilărie a experimentat iubirea părintească, în inima lui au renăscut rugăciunea şi sentimentele de remuşcare. El se întoarce la Dumnezeu şi la tatăl său. Şi tatăl îl primeşte pe fiu: mâinile lui – simbol al dragostei, capul fiului se odihneşte pe pieptul tatălui – simbol al iubirii responsabile, o garanţie a ascultării care nu cere plată, despre care doar aminteşte fiul cel mare. Haideţi să începem să ne amintim de aceste mâini, simbol al dragostei, şi despre fiul risipitor, şi să deprindem ascultarea!

(Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 122-124)