Dacă poruncile lui Dumnezeu se împlinesc în necazuri şi strâmtorări, iar noi le dispreţuim pe acestea, fără îndoială că îndrăznim să dispreţuim pe însuşi Cel care a dat poruncile şi facem nelucrătoare pricina virtuţii, adică strâmtorarea şi necazul.

Și în măsura tihnei de care ne împărtăşim, facem loc patimilor în noi. Pentru că în trupul strâmtorat nu pot avea loc gânduri ce se împrăştie spre cele deşarte.

Dar când cineva rabdă cu bucurie ostenelile şi necazurile, poate frâna cu putere şi gândurile. Căci aceste gânduri încetează în osteneli.

Dar când omul îşi aminteşte de păcatele sale de mai înainte şi se pedepseşte pe sine, atunci şi Dumnezeu Se îngrijeşte să-l odihnească pe el. Pentru că Dumnezeu Se bucură că el şi-a dat singur sieşi certarea pentru abaterea de la cale a Lui. Iar acesta este semnul pocăinţei.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, cuvântul XXVII, în Filocalia, vol. X, p. 153)