Să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară împreună oricât de obosiţi ar fi şi oricât de avansaţi ar fi în Rugăciunea Iui Iisus. Să le citească din cartea de rugăciuni împreună. Aceasta este prima regulă. A doua este să spună aşa: „Doamne, dacă ea este darul Tău către mine, nu mă lăsa să rămân orb şi, dacă Tu mi-ai dat poruncă s-o iubesc, dă-mi şi putere, că uite am ajuns de nu mai pot s-o sufăr!" Şi-atunci Dumnezeu face minuni. Apoi, din când în când, să facem loc, să stăm puţin în singurătate, să stăm puţin numai cu Dumnezeu. Fiecare să aibă momentele lui de singurătate cu Dumnezeu sau cu sine, dacă nu e cu Dumnezeu. Să fie loc de respirat. Odată, un tânăr mi-a spus că se desparte de soţia lui după trei luni, pentru că nu mai suportă să vină să-l îmbrăţişeze, să-l sărute. Zice: „Toată ziua vrea să mă pupe şi vreau şi eu să mai fac ceva, să mai trăiesc. Nu mai pot”. Nu avem loc, trebuie să avem loc. Persoana trebuie să aibă un spaţiu al ei. Apoi, puneţi-vă sentimentele la probă! Sentimentele, vă repet, nu sunt iubirea. Iubirea nu este un sentiment. A mai venit o tânără odată şi mi-a zis că nu mai poate să suporte şi mi-a povestit ce-i face bărbatul. Într-adevăr era de nesuportat, după vreo trei ani de căsnicie, şi că divorţează. Şi i-am zis: „Uite, nu divorţa pentru că el săracul nu mai are mult de trăit şi moare”. „Cine?” „Bărbatul tău”. „Vai de mine, nu se poate!” Şi-a plecat. A plecat. După vreo lună s-a prins ea că am păcălit-o, dar zice: „De-atunci nu mai pot să mă uit la el decât că moare peste trei luni, maică, şi mi-e drag de el de nu mai pot!”

(Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei vol.2, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 121)