Cum să-L iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul meu, pentru că aşa s-ar cuveni? Ei bine, cu iubirea pe care o împărtăşesc copilului meu, cu iubirea pe care o împărtăşesc soţului meu, cu iubirea pe care o împărtăşesc semenilor mei, cu ea cu tot mă duc înaintea Iui Dumnezeu şi pe ea I-o ofer lui Dumnezeu, pe ea I-o dăruiesc lui Dumnezeu, iubindu-L, împreună cu ei, pe Dumnezeu. Nu există nici o incompatibilitate între iubirea de semeni şi iubirea de Dumnezeu! Dimpotrivă, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, într-una din Epistolele sale: „Dacă zice cineva că pe Dumnezeu Îl iubeşte, dar pe aproapele lui îl urăşte, mincinos este! Cum ar putea să-L iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede, de vreme ce pe aproapele lui, pe care-l vede, nu-l iubeşte?” (I Intrarea 4, 20). Cu alte cuvinte, aici ni se dă proba concretă de cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu − iubindu-ne semenii! Atenţie, această iubire de semeni (fie ei copii, părinţi, soți, soţii) nu trebuie să meargă până la idolatrie! Ce înseamnă idolatria? Îl pui pe cel iubit mai presus de orice, îl pui în locul lui Dumnezeu! Or, Dumnezeu trebuie să aibă întotdeauna primul loc.

Aş vrea să evoc aici un caz din istoria bisericească − Sfinţii Timotei şi Mavra. E vorba despre doi tineri care se iubeau foarte mult şi care s-au căsătorit. Erau creştini, într-o epocă în care creştinismul era interzis şi, pentru că el avea un rol important în cetate, un rol şi de alţii râvnit, a fost pârât la împărat că este creştin. A fost judecat şi condamnat la martiriu. Pentru că acest lucru nu l-a speriat şi nu l-a determinat să se lepede de Hristos, a fost adusă soţia lui, cu care era căsătorit doar de câteva săptămâni, să-l convingă să renunţe la credinţă, pentru a putea trăi mai departe alături de ea, cea pe care o iubea.

Soţia însă vine şi îl încurajează, îl îmbărbătează în iubirea faţă de Dumnezeu şi îşi recunoaşte în faţa persecutorilor, la rândul ei, credinţa creştină. Acest fapt îi îndârjeşte pe călăi, care o condamnă şi pe ea la martiriu. Amândoi preferă martiriul şi sunt răstigniţi pe câte o cruce, unul în faţa celuilalt. Ei rămân în iubire unul faţă de altul, dar nu se dezic nici de iubirea faţă de Hristos.

Sigur că este foarte greu! Numai niște eroi, niște oameni cu duh și inimă de martir, pot să ajungă în această stare și, evident, lor le-a dat Dumnezeu aceasta, pentru că știa că prin inima lor mare și iubitoare (unul față de celălalt și față de Dumnezeu) ei puteau să ajungă la această măsură.
Iată, așadar, cum se poate completa iubirea față de soț, față de soție, față de copil, desăvârșindu-se în iubirea față de Dumnezeu.

(Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Duhovnicul de la miezul nopții, Editura Fundației „Tradiția Românească”, București, 2011, pp. 210-212)