Adesea călătorește omul, fără să știe, pe drumuri pline de fiare sălbatice, sau de ucigași sau de altele ca acestea. Și atunci, îndeobște se arată prin acestea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că-l scapă de la o astfel de pieire, sau că, printr-o pricină oarecare, îl împiedică să pornească la drum, până ce trece fiara cea rea, sau că se întâlnește cu cineva, care-l întoarce din drum. Și iarăși, alteori, un șarpe cumplit zace în drum și nimeni nu-l vede; și nevrând Dumnezeu să cadă omul într-o asemenea ispită, face pe șarpe să șuiere dintr-o dată și s-o pornească din loc, sau să-i iasă înainte târându-se; și văzându-l, omul se mântuiește pe el, ferindu-se.

Și cu toate acestea, omul nu e vrednic să scape, fiindcă ține ascunse păcate, pe care numai el le știe, totuși, Dumnezeu, pentru milele lui îl mântuiește. Și iarăși se întâmplă uneori să se dărâme o casă sau un zid, să cadă o piatră, și cu zgomot să se prăvale din loc și în apropiere să fie oameni; atunci Dumnezeu, din iubire de oameni, poruncește unui înger să sprijinească locul ca să nu cadă, până ce se duc de acolo oamenii, sau prin alte pricini îi face de se duc de acolo, ca niciunul să nu rămână dedesubt. Și numai decât după plecarea lor, îngăduie Dumnezeu prăbușirea. Și dacă vreunul e prins sub dărâmături, îl face Dumnezeu să scape teafăr, și cu aceasta își arată nemărginita mărire a puterii Sale.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 109)