Aşa stau lucrurile la o simplă sondare a gândirii de masă. Contemporanii noștri au izolat la marginea vocabularului și în afara oricărei experiențe sfinţenia. Fie din dezinteres pentru veşnicie, fie copleșiți de grijile cotidiene și, mai ales, pentru că și-au pierdut reperul firescului, au ajuns să se raporteze la sfinţenie ca la ceva imposibil sau inexistent.

Pentru această tragică situaţie vinovată se face chiar lumea creştină în sânul căreia a apărut, s-a dezvoltat, s-a verificat şi, deci, îndreptăţită să încurajeze sfinţenia. Creştinul este chemat să fie în lume „lumina şi sarea pământului” (Mt. 5, 13-14). El este Reperul posibilităţii sfinţeniei între oameni. Numai că, atunci când creştinismul s-a masificat exterior, indirect s-a relativizat în interior (calitativ) şi aşa, nu numai necreştinii, dar chiar ei, creştinii, au ajuns să se îndoiască de Realitatea vieţii în sfinţenie. Vorba aceea: „Mai bine declarăm inexistent decât să ne străduim spre ea”.

Într-un alt registru al discuţiei, chiar demersul teologic a deviat cumva înțelegerea și raportarea la sfinţenie. Fie că a romanţat nejustificat vieţile sfinţilor, ducându-le în zona fabulelor, prin evitarea premeditată a oricărei imperfecţiuni din biografia lor, de teamă ca nu cumva să se impieteze sfinţenia – înţeleasă ca „puritate imaculată”. Fie a plasat vieţile lor, şi mai ale ale Sfinţilor Părinţi, în categoria infailibilităţii şi astfel, orice citare sau raportare la ei sau operele lor, trebuie să fie ireproşabilă – ceea ce conduce către un soi de predestinaţie absolută. În acest sens, s-a ajus la situaţii regretabile în care sunt citaţi sfinţii sau operele lor pentru situaţii (uneori hilare) pe care aceia nici nu le-au gândit, darămite să le fi susţinut. Mai mult, citate extrase decontextualizat din operele sfinţilor au ajuns paveze pentru demersuri metodologice (neteologice) aberante sau chiar „pietre de spart capul” împotriva celor care nu vor să-şi încreştineze viaţa. Pur şi simplu, viaţa în sfinţenie a ajuns: de necontestat, de necrezut, de neajuns şi, de aceea, de nedorit.

Lucru neîndoielnic, sfinţii nu sunt infailibili, dar sunt incredibili prin ceea ce au trăit. Nu sunt infailibili pentru că au fost oameni cu slăbiciuni şi păcate asemenea nouă, dar sunt uimitor de reali şi, de aceea, repere de urmat în modul în care s-au raportat la situaţiile vieţii. Altfel spus, sfinţii sunt infailibili prin împărtăşirea din Adevăr, dar nu sunt infailibili în tot ceea ce au făcut şi au exprimat. Sunt infailibili întrucât în ei se întrevede clar lucrarea lui Hristos-Adevărul întrupat, dar nu sunt infailibili pentru niciunul dintre cei care vor să le copie ca la xerox viaţa. Singurul Infailibil este Dumnezeu, deţinătorul total, totdeauna şi absolut al Adevărului. Omul, atunci când se împărtăşeste de acest Adevăr, devine organ sau trâmbiţă a Adevărului, dar nu infailibil, pentru că nu-l poate deţine în totalitate. Şi niciodată nu-l va putea deţine întrucât, chiar şi după moarte, omul participă şi tinde nesfârşit către Adevăr, care rămâne prin fiinţă veşnic neapropiat.

Toate acestea sunt valabile pentru Duhul ortodox al discuţiei în care toate se exprimă în unitate identitară şi identitate unitară. Adică, nimic nu poate fi imitat prin copiere, ci trăit unic şi irepetabil. Astfel, ceea ce a trăit Sfântul Antonie cel Mare este identic în fond cu ceea ce au trăit Sfinții Grigorie Teologul, Siluan Atonitul, Vasile de la Poiana Mărului sau Gheron Iosif Isihastul, dar trăirile lor rămân, în același timp, cu totul distincte în amprenta personală. De aceea, nu opera şi viaţa sfinţilor este infailibilă, ci Adevărul care I-a trăit și căruia I s-au adăugat. Şi, deci, nu la ei trebuie să ne raportăm, ci la Duhul vieţuirii lor, de care împrtăşindu-ne devenim asemenea lor, dar cu totul diferiţi de ei. În acest mod, se scapă şi de ispita copierii automate pe motiv că în teologie totul s-a spus, iar noi nu mai avem nimic de adăugat. Mai ales că puterea creaţiei şi a creativităţii nu-i atât să inventezi ceva nou, ci să poţi exprima actual și în identitate proprie eternul Adevăr.

În ordinea firească a vieţii, sfinţenia este naturaleţea omului. Nu pentru că se cere imitată, ci pentru că exprimă cel mai potrivit caracterul şi constituția omului. Omul sfânt trăieşte ceea ce are de trăit, ceea ce i-a fost dat să fie. Nu trăieşte ceva străin de viaţa lui, nici viaţa altuia, nici în locul cuiva. Omul sfânt trăieşte autentic propria lui viaţă, în darurile proprii, ancorat în realitate şi întotdeauna recunoscător Celui ce l-a creat, Celui ce l-a mântuit şi Celui care îi inspiră (nebănuit) viaţa.

Da, este de nebănuit, de necrezut, de neînţeles şi de aceea, de urmat, pentru că e nespus de simplu. Sfinţenia este tot ceea ce ni se potriveşte cel mai bine, cu tot ceea ce ne face cel mai bine şi ceea ce ne conduce la tot Binele. Cu o singură condiţie: să fim în maximă onestitate cu noi înșine, în maximă încredere în Cel ce ne-a făcut așa cum ne-a făcut și să nu ne lăsăm înşelaţi în cugetare, în simţire şi în voinţă. 

În consecinţă, sfinţenia are gust pentru că se mănâncă. Are realitate pentru că se întrupează, se simte şi e trăibilă. Are posibilitate pentru că are Sfinţitor. Are viitor pentru că-i identică cu nemurirea. De aceea, Mântuitorul ne invită în cel mai firesc mod la sfinţenie: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (Levitic 11, 45; 19, 2; 20, 26; I Ptr. 1, 15-16; 3, 15 etc). Şi aceasta o cere nu pentru că ar fi rezervată doar unora, (pre)aleşi, ci pentru că este destinată tuturor celor pe care i-a zidit „după chipul Său cu mâna Sa” şi pentru care şi-a dat viaţa şi este neodihnit până ce îi va aduce de-a dreapta Tatălui (Mt. 22, 44).

Să îndrăznim, El biruieşte lumea! (In. 16, 33). Și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră (I In. 5, 4).