Ne previne Sfântul Teognost: „Chiar dacă ai îndeplini toată făptuirea, să nu te încrezi în tine, socotind că ai ajuns la nepătimire”.

Urmând tradiția Bisericii, Sfântul Ioan Scărarul explică: „Între cei care s-au eliberat de patimi, sunt unii care au realizat acest lucru mult mai desăvârșit decât alții. Astfel, pe când unii urăsc cu putere păcatele, alții au o dorință nepotolită de a se îmbogăți în virtuți”. Prin urmare, nepătimirea nu este numai un lucru negativ, ci și unul pozitiv, întrucât presupune dobândirea virtuților, ceea ce este lucrarea Duhului Sfânt.

Cuviosul Nichita Stithatul consideră că nepătimirea este de două feluri: „Nepătimirea primă se ivește în cei sârguincioși la sfârșitul înțelepciunii prin fapte. Ea sporind în chip felurit prin ostenelile nevoinței celei după lege, omoară patimile, oprește pornirile păcătoase ale trupului și mișcă puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu înțelepciune la cele dumnezeiești. A doua nepătimire, care e mai desăvârșită, se ivește în chip înțelept la începutul contemplației naturale. Aceasta, înălțându-se de la liniștea duhovnicească a gândurilor din minte la starea de pace a minții, o face pe aceasta atotstrăvăzătoare și atotînaintevăzătoare: atotstrăvăzătoare în lucrurile dumnezeiești, în vederile celor mai bune și în descoperirea tainelor lui Dumnezeu, și atotînainte­văzătoare în lucrările omenești, care vin de departe și au să se întâmple în viitor”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 346-347)