Ca și naționalismul, elitismul este o neputință. Simptomul principal este că prietenia în cercurile de elită este mai mare decât prietenia întru Hristos. Declarativ, elitiștii știu că dragostea e mai mare, însă știința se evaporă în momentul făptuirii, mai ales când vine prin surprindere.

Omul în această stare are ceva din situația celui drept – care nu putea renunța și la bogățiile sale –, aici fiind nu numai cele materiale, poate chiar deloc, ci eventual numai culturale. Va fi și o ceată a elitiștilor în Rai, pentru că Dumnezeu poate trece pe oricine prin urechile acului.

Din punct de vedere social, o problemă a acestui mod de viață e discreditarea ideii de meritocrație prin blocarea circulației elitelor în sens funcțional, pentru a-i servi pe ceilalți cu talanții primiți prin ceea ce faci, nu prin ceea ce ești. Costurile de recunoaștere a unor valori sunt enorme, mefiența fiind la mare prețuire.

La degradarea unei țări trag doi cai ideologici: cel al elitismului și cel al egalitarismului. În a spune despre fiecare din aceste moduri de viață că e o neputință e și o dreptate, și o nedreptate. Cine ia nedreptatea și o duce fără să se îndreptățească va urca mai departe. „Dintre care cel dintâi sunt eu.”

Când oamenii au neputințe diferite și le recunosc reciproc ca atare, atunci se îngăduie unii pe alții și folosesc puterea economisită din certuri pentru a-i servi pe ceilalți cărora le pot fi de folos. Corabia se face atunci singură cât de mare e nevoie pentru toată lumea.