Ținerea de minte a răului este sfârșitul la care duce mânia, păzitoarea păcatelor, potrivnica dreptății, pierzarea faptelor bune, otrava sufletului, viermele minții, rușinea rugăciunii, curmarea cererii, înstrăinarea dragostei, cui înfipt în inimă, durere puternică care nu ne lasă a iubi din pricina dulceții pe care o găsim chiar în amărăciunea mâniei, necontenit păcat, neadormită nelegiuire, neîntreruptă răutate. Această patimă este una din cele care se nasc, iar nu una care să nască din alte patimi. Ținerea de minte a răului este în mod firesc departe de dragostea puternică, dar desfrânarea se apropie de ea cu înlesnire.

Ținând minte răul, adu-ți mereu aminte de răul pe care ți l-au făcut demonii, iar dacă urăști, urăște întotdeauna trupul tău. Trupul se dovedește un prieten nemulțumitor și viclean, căci cu cât îl îngrijești mai mult, cu atât păcătuiești mai mult. Neținerea de minte a răului este semnul adevăratei pocăințe, cel care însă nu uită răul și își închipuie închipuie totuși că se pocăiește este asemenea celui care în vis i se pare că aleargă, pe când în realitate stă pe loc.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, traducere de mitropolit Nicolae Corneanu, 2007, pp. 200 - 202)