O listă de nume ar zice oricine ascultă „Cartea neamului lui Iisus Hristos…”. Și, desigur, nu ar greși. Oricât nu vă vine să credeți, trebuie să știți că la Templu se păstrau astfel de arhive de familie, o parte scrise pe lut, în amănunte, o altă parte doar schițate. Ele exprimau aceeași grijă a celor din neamul lui David de a nu-și risipi numele lor printre păgâni ori printre celelalte neamuri ale lui Israel. Importante, dar nu atât de relevante pe cât era neamul lui David, primul la care face referire „lista”: „Iisus Hristos, fiul lui David…”. Așa se raportau pentru a-și păstra motivația în așteptarea lui Mesia și pentru a menține o stare de spirit care să îngăduie neamului lui David să-și asume corect misiunea. 

Este o listă în care, vă asigur, nu sunt numai persoane sfinte ori oameni care și-au asumat corect misiunea lor. Dar tocmai aici se află cheia acestor pagini. Hristos nu Își alege neamul în funcție de valoarea celor care îl alcătuiesc. El își asumă neamul lui David cu tot ce reprezenta acesta, cu toate striațiile de pe sufletul celor care-l alcătuiau. În fond, nici David nu era „ușă de Templu”, dar a asumat cea mai grea dintre modalitățile rămânerii în voia lui Dumnezeu: pocăința. 

În finalul listei, aceasta se deschide spre Iosif. Nu știm nimic despre el înainte. Este primul om pomenit din șirul multora care vor fi pomeniți în Noul Testament. După Maria, numită „logodnica” lui, pentru câteva versete Matei se concentrează asupra lui. Dinaintea unei crize care ar fi putut să-i coste viața Mariei, „fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte, s-a aflat în pântece de la Duhul Sfânt”. Iosif preferă discreția. La modul absolut. Atât de cuprins de smerenie, încât Domnul alege să-i trimită pe îngerul Său și să-i vorbească. Să-i ofere cheia acestei sarcini pe cât de neașteptate, pe atât de …așteptate. 

Dintre toate persoanele care alcătuiesc „cartea neamului”, care aștepta ca Mesia să Se nască din casa lui David, Iosif primește cele mai multe amănunte despre ceea ce urmează. Inclusiv David, inspirat de Duhul Sfânt, știa că din el Se va naște Mântuitorul.

Ceea ce marchează finalul textului din Duminica dinaintea Nașterii Domnului este discreția lui Iosif. Smerita asumare a nejudecării unei tinere logodnice. Alegerea păstrării numelui ei bun. Îi este mai dragă viața Mariei decât curăția ei, decât tot ce-ar fi însemnat umilirea ei de comunitate? Încalcă Legea? Nu știu să zic. Dar, cu certitudine, își păstrează omenia. Și pentru acesta primește harul de a înțelege: va fi custodele de preț al Dumnezeu-omului, așteptat de veacuri. Primește amănuntele cele mai multe despre ceea ce urmează. Și datorită cumințeniei lui știm și noi aceste amănunte. 

Poate de aceea s-a reevaluat și atitudinea Bisericii față de el și îl descoperim, în prima Duminică după Crăciun, pomenit împreună cu David și Iacob, cel care se va numi „ruda Domnului” sau, mai precis, pe linia acestei paternități speciale revelate prin Iosif, „fratele Domnului”. O paternitate a discreției nu putea naște decât o fraternitate pe măsură. Discretă. Care va plăti cu viața această mărturisire. Moartea lui, ani mai târziu, răzbuna oarecum nu doar faptul că era din neamul lui Hristos, ci și pentru că îl mărturisea ca pe Mesia cel Înviat din morți. Poate că nu e rău să amintim că, asemenea lui Irod, nici Ana și nici Caiafa nu îndeplineau condiția unei succesiuni din neam preoțesc și că apucăturile lor, vădite în repetate rânduri, îi vor reține drept niște lași lipsiți exact de fundamentul genezei culturale a funcției ce o îndeplineau. Cu doriri de funcție politică mai degrabă decât duhovnicească. 

Cu siguranță, Iosif este un exemplu de om asumat, care refuză să îndeplinească o normă ce l-ar fi apropiat mai degrabă de un funcționar religios decât de un om al lui Dumnezeu, așa cum se va dovedi în repetate rânduri. Este cert că Iosif a crezut în rostirea de taină a îngerului. O asumă pe Maica Domnului și se vădește a fi un scut strașnic pentru viața Copilului încredințat lui de Cer. 

Nu face abstracție de Lege, ci o împlinește prin protejarea împlinirii ei: Iisus Hristos. Știe că Hristos e plinirea Legii și pentru aceea își asumă necondiționat viața Pruncului. Prin acesta se face cununa neamului lui David. Brațele lui părintești sunt Templul Venirii lui Hristos. Se așază alături de Maica Domnului și îi dăruiește cea dintâi primire omenească. Este din neamul lui David. Îl primește pe Mesia ca pe Unul din neamul său. Știind însă că este Fiul Celui Preaînalt, pe Care Îl așteptaseră sute de generații. Acum este aici! Vine în Numele Domnului. Binecuvântat să fie!