Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferinţă dacă vrem să ne naştem la o nouă viaţă în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre fireşti în trupuri duhovniceşti. (După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44.) Numai puterea rugăciunii depăşeşte rezistenţa materiei şi eliberează mintea noastră din această lume strâmtă şi inertă spre vastele spaţii deschise, strălucind de Lumină.

Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e uşor să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra „în locaşul cel sfânt lui Dumnezeu” (Ps. 72, 17), vom şovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bine-plăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiţi de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă furtunile ce bântuie în jurul nostru, deşi Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creştini în deznădejdea lor că „Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările şi necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieţii noastre au fost cele mai rodnice şi ele ne vor însoţi dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia împărăţiei „de nezdruncinat” (Evrei 12, 28).

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 76-77)